Aventuri la pisica albă

Pisica albă e o chestie lunguiaţă şi haioasă, cu nişte pete negre. Prietenoasă foc. Când am ajuns la ea se petrecuse un mic accident, se spărsese o oglindă dincolo de o uşă, deci pe ea n-a afectat-o, iar mie mi-a luat puţin timp să adun urmele impactului cu solul. Când am terminat, am dus gunoiul jos, iar la întoarcere, când a auzit cheia în uşă, a început să miaune. Acum am ieşit pe terasă, că mi-era cald, dar mă duc repede înapoi la pisica albă care avea chef de mângâiat (cică pe burtă nu, dacă reuşesc să o conving că nu e nasol, sunt cam şmecheră). A, sunt artificii, oare de ce?
Serialul despre pisica albă va continua până vineri. Staţi pe recepţie!

You've been in hell, what have you brought me from there?

Sim asked me this once, and I kept thinking about a proper answer. Now I know it: freedom.

Love story cu Tolstoi

N-am ştiut că Tolstoi era aşa, nici că a avut o soţie tragediană. Am văzut The Last Station şi mi-a plăcut. Un film frumos şi rotund, despre amor. 
Mă pot duce liniştită la culcare, căci un regizor pe care nu-l ştiu şi un scenarist pe care nu-l ştiu mi-au întărit convingerea că dragostea poate să fie şi aşa. Şi că dragostea aceea încă n-a venit. Iar dacă a venit şi a plecat, ghinion!, dar dacă n-a venit?

I brought my work at home

...and my home at work. This is one of the reasons I am stil here, in Bcn, these people...

Unas cuantas pautas

Încercând să-i dau cuiva niște optimism (pe principiul „toate trec, o să râzi cândva de ce ți se întâmplă acum, nici nu-ți vei mai aminti), mi-au venit în minte niște repere (pautas) din trecutul meu apropiat. Eu nu țin minte nimic, nici un număr de telefon (aproape), datele de naștere sunt un mister (cu Cri-Cri mi se întâmplă încă să am dubii dacă e ziua ei pe 5 sau pe 6, iar pe Doamna Capră am sunat-o într-un an la o săptămână după ziua ei), când exact plec pe undeva, când vine cineva, cu ce plec de la Frankfurt la Lux (și se va întâmpla miercurea următoare).

Notez tot în telefon, îmi trimit mie însămi e-mailuri cu tot ce e important, iar prietenii care se pregătesc să vină în vizită sunt în permanență sâcâiți de întrebarea mea: „Și deci când ai zis că aterizezi?”. Nu e lipsă de respect, și nici (cu siguranță!) dezinteres, pur și simplu am capacitate de memorare limitată și, câtă e, o folosesc ca să mă descurc pe plan profesional fără să deschid la fiecare două minute o agendă (deși, recunosc, nu șterg nici un e-mail și nu arunc nici o foaie pe care am mâzgălit ceva la serviciu, just in case).

Ei, și cum ziceam, azi vorbind cu S., îi spun: „Din aprilie 2009 umblu cu pastiluțele mov în geantă, mi le-au dat băieții, la moment de mare criză.”

De la asta mi-am mai amintit următoarele date cu importanță (se pare) pentru mărunțica mea existență:

• 16 martie 2010 – este ziua în care voi da de băut la tot barul în care mă voi afla (dacă, desigur), căci se va plăti ultima rată la creditul pentru libertate (o mică șpagă, sau cum s-o numesc, că șantaj e urât);
• 12 iunie 2009 – ziua în care mi-am spus (și cu voce tare? Nu-mi amintesc...) memorabila frază „nu merit să trăiesc în căcatul ăsta”;
• 29 noiembrie 2009 – când a plecat Cami și mi s-a tăiat pe nepusă masă internetul (pentru incredibil de lunga perioadă de trei săptămâni, până a intrat în viața mea altă companie provedoare) am decis că sunt mai ambițioasă decât cred (și așa a fost, opusul iubirii nu e ura, ci indiferența);
• 6 aprilie 1997 – mai lipseau doar câteva luni până se termina facultatea și puteam pleca, în final, după patru ani de visare, la București. Mi-a mai luat încă trei ani și ceva până să o fac, căci pe 6 aprilie s-a produs un declic (și începutul unei beții lungi de nouă ani – hai, noroc!);
• 9 septembrie 2006 – ziua în care, după o doză de fum cu R. și T. și o așteptare de mai bine de o lună am decis, într-o unică secundă de luciditate, că n-a meritat să aștept și că mai bine renunț pe loc (n-am renunțat).

Mai departe de ‘97 nu bat, nici măcar cu aproximare de luni. Mi-e greu să-mi amintesc în ce an am divorțat (știu luna și ziua, dar asta e ușor, a fost cadou de ziua mea), când a murit tata (știu ziua și luna, dar iar e ușor, căci atunci s-a măritat Amorsito - anul cred că nu vreau să-l știu) sau Mari (știu luna și ziua, nu și anul), mamaia, tataia (iarna, dar atât), nu țin minte mai nimic. Mă înfioară că țin minte datele de mai sus, trebuie că mi-e tare greu cu ele în calendarul personal. Să-mi pun un reminder să le uit și să adaug și o notă de dead-line: până la anul pe vremea asta le voi fi uitat, n'est-ce pas?

Şi 6 sunt prieteni cu Dragoş Bucur

Tot pe facebook. Asta parcă se mai apropie de lumea reală. Dar cu Adrian Năstase? Come on...

Vintage ads

Mă documentez pentru ceva şi am dat peste site-ul ăsta, Vintage Ads.
Şi câteva postere din aceeaşi serie aici şi aici.

Clasic, Dracula

Bătută în cap de soare, mă îndreptam năucă spre staţia de tren ca să mă întorc în Barcelona, înfometată ca un lup. Un lup care-a stat ca ţăranu’ la plajă două ore şi ceva, bucurându-se de mare de parcă ar fi descoperit America.

Ei, şi se târa lupul pâş-pâş pe trotuar (gândindu-se că bună inspiraţie l-a mai lovit de şi-a pus blugi ca să meargă la plajă, ei fiind acum plini de nisip pe interior, ce cool, ca şi cum ar fi căptuşiţi cu şmirghel – presupun că funcţionează ca un exfoliant natural, de pe Costa Dorada, în fine...) când îi atrase atenţia un poster de îngheţată. Nu, lupul nu mănâncă îngheţată. Dar vede că Frigo produce o îngheţată clasică sub denumirea "Dracula".

Ce i-a atras atenţia lupului năuc de soare a fost aspectul îngheţatei, după cum se poate vedea şi din meşteşugitul print screen realizat de pe site-ul companiei: negru cu roşu.
Sus-numitul lup, chiar dacă n-ar fi fost momentan bătut în cap, tot n-ar fi putut adivina ce gust are negrul înveliş al îngheţatei, de unde pentru interiorul roşu ar fi votat o aromă de cireşe, vişine, ceva. Nicidecum nu este, nu-i aşa, o îngheţată clasică (sic!) cu gust de sânge – bleax, bleax, bleax – scuzaţi, dar lupul înfometat chiar la asta s-a gândit (timp de vreo 30 de secunde). 

Later edit: acum am văzut că are puţine calorii, vreo 50, să o încerc?

Eu şi Adrian Năstase

Avem patru prieteni în comun pe facebook.

Fără legătură

Vorbind cu S. despre (of course) sex, că zicea că se duce la Timişoara, mi-am amintit de o istorie auzită acum ceva vreme. Alex: „Şi mă uit la ea şi-i zic lu’ Horaţiu: uite la ăla, ce se dă la ea, n-are nici o şansă. Şi peste două minute, ce crezi? Ea se săruta cu ăla în mijlocul barului, de zici că venise sfârşitul lumii. Şi a mai venit acasă dimineaţa”.
Asta, împreună cu mesajul de acum câteva minute, tot pe mess: „Vrei să te lansezi în show-biz?” urmată de linkul acesta. Replica ei a fost: „Sunt singura gagică din mess-ul tău care are ţâţele mari?”.
Plus că ştiu să scriu corect „mă-sii” (mi s-a făcut dor de vară-mea, care înjură cu „pisicii mă-sii”.

Chestii

Nu vedeam o împrejurare mai nimerită să mă duc la Sex and the City 2 decât într-o marţi seara, când aveam un text de predat şi nici un strop de inspiraţie. A, şi singură (fetele sunt la Bucureşti – ăsta era film de văzut cu fetele cu care vorbesc despre sex...).
Ce-am văzut (în afară de sala plină de gagice care când Carrie s-a pupat cu Aidan sub cele şapte coloane au făcut în or Oy!)? Un film cel mult interesant, plătit de arabi (mă înşel?), la care un pic (dar numai un pic) am şi râs şi care mi s-a părut ca o revistă glamour în plin proces de concepere (arăboaicele cu Louis Vuitton sub burka? Come on!). Mi-a plăcut, pe bune, plus că femeia aia cu prezervativele ei m-a umplut de speranţă (sunt sinceră). Aveam mai multe idei în autobuz până acasă, dar mi-au fugit, căci am citit revista cinematografelor Renoir (VOS – difuzează filme în versión original subtituladas en español) care are 24 pagini, e pe hârtie de ziar, capsat (cu doua capse), dimensiune de ziar normal (nu tabloid) şi e foarte interesantă. Ah, are şi reclame (de la cei care difuzează filme şi de la cei care vând DVD-uri). Noi avem? Şi dacă nu, nu putem face?

Invidie

Cineva îmi spunea, săptămâna trecută, auzind că între două avioane (în care mă suisem în interes de serviciu) am ajuns să petrec două ore la Pisa, că e foarte invidios pe mine. Am zâmbit strâmb şi m-am abţinut.
Să-i spun că am fost de trei ori anul acesta în România cu serviciul şi că niciodată n-am apucat să ajung la mama (în oraşul meu), că la unul dintre drumuri am făcut un efort supraomenesc şi între avioane am petrecut câteva ore cu prietenii (care pentru mine au fost incredibil de valoroase)...
Să-i spun că el aici are foşti colegi de grădiniţă, de şcoală generală, de liceu şi eventual de facultate, verişori, unchi, mătuşi, că vorbeşte limba ţării lui fără eforturi şi că are un paşaport la care nimeni nu strâmbă din nas când îl vede...
Să-i spun că nu pot nici să plec, nici să rămân, că sunt spânzurată într-un prezent incredibil de tâmpit pe care nu sunt capabilă să-l depăşesc, că m-am căsătorit şi am divorţat, că am început o relaţie şi am terminat-o, că cineva m-a înşelat cândva şi m-a rănit de moarte, şi încă îmi ling rănile...
Să-i spun că majoritatea fetelor de vârsta mea şi-au făcut şi o carieră şi o familie, în vreme ce eu la carieră am renunţat ca să-mi fac o familie şi acum sunt singură...
Să-i spun că am riduri, că mă tem că va veni ziua în care chiar şi oamenii care mă iubesc vor vedea că am îmbătrânit...
Să-i spun că a vedea locuri noi, a cunoaşte oameni şi a auzi lucruri interesante e tot ce am, pe moment...
Mai bine că nu i-am spus.

Am îmbătrânit, zău

Am nevoie să pun textul în word la 120% ca să văd bine ce scriu...

La mulţi ani, doamna Capră!

O dilemă (veche)

Am cumpărat o „Dilema veche” de la primul chioşc cu care m-am întâlnit pe stradă, încă năucă, în timp ce mă îndreptam spre locul de băut cafea şi de mâncat (dar despre mâncare scriem în altă parte). Vânzătorul mi-a spus că îi pare rău, dar „e veche”. Ş-ş-ştiam... Se referea la faptul că nu e ultimul număr, dar m-am prins doar după ce am început să bag cafeina în stomac şi să o frunzăresc (e numărul despre droguri, să se legalize au ba cele uşoare? – asta am priceput eu).
N-am apucat să o termin, căci aveam treabă cu domnul primar (ah, ah, ce importantă sunt, şi cum m-am îmbrăcat în blugi ca să mă văd cu el – n-am ştiut că avem întâlnire).
De la Cluj m-am dus fuga-fuga la Pisa, unde era sa cad pe jos de emoţie când am trecut de porţile oraşului – iar eu nu sunt chiar atât de uşor de impresionat (sau ba da?) –, la vederea turnului şi a celorlalte clădiri care alcătuiesc Piazza dei Miracoli.
Am scos „Dilema” din geantă după ce am comandat o pizza mimoza (sau cam aşa ceva), o birra Moretti şi am terminat de holbat rânjindu-mă ca o proastă (de fericire) la vederea italienilor simpatici din jur (la o masă erau patru femei, până m-am prins că una mă privea fix, cred că deja o băgasem în sperieţi). Acţiunea s-a petrecut la pizzeria Tana, de cartier, ascunsă bine pe una dintre străduţele adiacente (m-am dus şi eu cât de departe am putut de zona de turistică, nu de alta, dar era plină de spanioli, iar eu aveam nevoie de o pauză).
În fine, dilema cu „Dilema” e că acum eu ce fac cu ea? Mai am una, de acum un an, a adus-o Alina, am uitat de ea, am pus-o în raft şi am citit-o cam acum aproximativ o lună de zile, în autobuzul 17, în drum spre Barceloneta, făcând-o pe amabila doamnă catalană de lângă mine să mă întrebe în ce limbă e scris ziarul şi, cu ochii mari, la auzul răspunsului meu, să puncteze „în România toate ziarele sunt fără poze?”. Hehehe...