De ce vreau acasă?

Trăiesc o permanentă nostalgie a timpurilor pe care le-am lăsat în urmă, mi-e incredibil de dor de oameni (dar asta e normal, sunt „oamenii mei”, nimeni nu se poate compara cu ei) şi mi-ar plăcea să simt iar acel calm care mă înconjura acolo. În timp ce-am scris ultimele cuvinte mi-am amintit că numai calmă nu eram: cât am plâns, cât am suferit, cât m-am zbătut cu datorii după divorţ, câtă ambiţie am pus ca să avansez la serviciu şi câte probleme aveam, zi de zi. Per total, însă, acolo e „acasă”.
Azi am primit o veste: cineva drag mie nu mai locuieşte „acasă”, s-a stabilit peste ocean (trebuie musai să mă duc în vizită). Şi, cum deja inventariasem acum câteva zile, când Rux mi-a trimis asta pe mess, „acasa mea” nu mai există. La Edprs nu mai e nimic cum era, fetele au plecat, toate (să le număr, să nu le număr?), Cri a divorţat, D. şi T. nu mai sunt împreună, familia mea urbană nu mai există. Nici unul dintre grupuri, practic, nu mai există. T. crede că singură îmi fac rău vrând acasă, că, dacă aş deschide ochii, aş vedea că nu e nimic care-mi lipseşte aici şi că, în plus, am baftă cu toţi oamenii pe care mă pot baza, chiar dacă ei sunt la distanţă de un clic. Ei există, iar asta e extrem de important. Mă duc să arunc un ochi la mare, căci unde am „acasa” acum e mare, iar marea e importantă pentru mine.

A treia poveste scurtă

Era joi, deci aveam, de la 8 la 10, oră la nebunii mei. La 10 seara m-am întâlnit cu Sim în Piața Universității și am zăcut împreună pe pietrele fierbinți până când au venit celelalte două fete. Le-am dus la un restaurant catalan aproape de casa mea, unde s-au îndopat cu creveți, bravas și (nu-mi amintesc, dar presupun) calamares a la romana.

Am ciripit toată seara, eu oarecum bine dispusă, și pe când închideau ăia localul ne-am mobilizat să plecăm acasă. Am căutat un taxi pe stradă (1 noaptea să fi fost? Sau chiar 2...) la colț, la statuia lui Miro, și n-am găsit. Cândva, în acest interval, telefonul îmi sunase de mai multe ori. N-am auzit, căci distracția pe stradă cu fetele era mare, nici urmă de taxi – fusese un meci sau ceva, toate taxiurile treceau pline-ochi, prosteală...

Îmi amintesc perfect seara căci Sim era bucuroasă să-și fi petrecut ziua de naștere alături de mine, iar eu mă relaxasem în final (întâlnirile cu grupul de nebuni nu au fost niciodată distractive, dar au fost utile, or so I heard).

Când am ajuns acasă, mutre lungi, tristețe, reproșuri. Mi-am promis în sinea mea că “e ultima dată când mai accept așa ceva”, am completat cu “merit mai mult” și cu toate porcăriile de îmbărbătare pe care le foloseam ca mantră să pot avea dubla personalitate pe care o aveam în vremea aceea. A fost ultima dată (sau aproape ultima, D. a închis ceremonia). Am sunat-o pe Sim anul ăsta de LMA și ea mi-a zis că anul trecut pe vremea asta era aici. Știu prea bine, mult prea bine, unde eram anul trecut pe vremea asta...

Lectură suplimentară obligatorie: Cimitirul marilor iubiri...

Puţină încredere, ce D-zeu

În loc să mă uit la un Grey, nu ştiu ce m-a apucat de am dat căutare pe numele unui om pe care îl cunoşteam mai demult. E o oarecare persoană publică, am descoperit cu această ocazie, posesorul unui stil (îndoielnic) care m-a înfricoşat, cumva. Fie el aşa a fost tot timpul şi eu m-am schimbat, fie s-a schimbat (sper eu, dragi prieteni, vă rog, nu mă contraziceţi - am amintiri plăcute din acea perioadă).
Cu jenă, mă duc să mă culc, împăcată cu idea că e bine unde sunt.

5 Terre

Impresionată profund - dar profund (şi eu rezist la senzaţii tari) - de către insula numită Malta, mi-am amintit că este un loc aşa, special, unde cred că m-aş simţi bine. Să pun destinaţia, vorba Cameliei, pe planul cincinal. Meet Cinque Terre.

Banc

Veverita lipseste o noapte intreaga de acasa. A doua zi vine toata smotocita, cu blana jumulita, vai de ea.
- Ce s-a intamplat? o intreaba sotul.
- Pai m-a prins bursucul, m-a dus la el acasa si 3 zile m-a bursucit intruna.
- Dar tu lipsesti doar de o zi!
- Pai am venit numai sa ma schimb si ma intorc.

Poveste cu impozit

„Spune-mi şi mie de unde să descarc programul ăla de impozite, că trebuie să facem şi noi, poate primim bani înapoi...”
I-am dat toate detaliile, linkurile, cum să-şi facă certificatul digital (hlizindu-mă în sinea mea, că anul trecut când cineva mă bătuse la cap să obţin sus-numitul certificat mă umplusem de draci căci „îmi conducea viaţa...”), i-am explicat cum să descarce programul, în fine. I-am zis să facă probe cu programul, să treacă chiria fie pe salariul lui, fie pe al el, să iasă cât mai bine (adică să nu fie de dat, ci de luat).
Ea zice: o să fie dificil de calculat, că el (soţu’) are mare parte din salariu la negru... Mi-am controlat reacţia, dar sincer, credeam că aici aşa ceva nu se întâmplă, economia subterană, fentarea impozitelor, pe bune acum, în ce ţară trăiesc?

Și mie mi-e tare dor de voi...

(4:26:28 PM) Ruxandra D: Aseara m-am intalnit cu niste prieteni vechi in oras (rar imi mai permit luxul de a-mi face timp pt mine), ne-am simtit bine, am baut ceva (moderat, deh, sunt mama responsabila) si apoi am plecat.
Intentia era sa opresc un taxi sa merg acasa, dar cred ca aseara aveam o moaca de ciumata ca altfel nu-mi explic de ce nu oprea niciun taxi.
Si cum injuram eu maruntzel ca nu opreste niciun taxi mi-am amintit cand am plecat de la ziua ta, afumata bine si cu juma de sul de hartie igienica care imi atarna din poseta fluturand in bataia vantului turbat.
M-a bufnit un ras isteric, dar in acelasi timp un ras din ala din tot sufletul. Se pare ca rad foarte frumos ca un taximetrist "vrajit" de rasul meu a oprit. Avea comanda undeva dar a zis ca ma duce pe mine daca ii povestesc de ce rad cu atata pofta.
(4:28:28 PM) Ruxandra D: I-am povestit dar mi s-a facut dor de tine.

Bucurie, turism, tinerețe

Am văzut prin presa românească câteva articole ca acesta care se plâng de faptul că se vor construi săli de sport prin orașele țării (știu și eu că altele sunt prioritățile țării, dar, ca idee, nu e rău să se înceapă de undeva).

Asta este una dintre principalele diferențe pe care le văd între țara Spania și țara România (și acum urmează o maximă frivolitate): aici băieții de vârsta mea sunt în formă fizică bună, aleargă, merg cu bicicleta, fac fitness. În România, băieții de vârsta mea arată ca și cum s-ar pregăti să iasă la pensie și, cum cineva mi-a comunicat, li se strică pantofii doar la partea superioară, unde se îndoaie de la atâta ținut pe ambreiaj.
Aici e important să faci sport și ai și condiții: un abonament la “sală” (majoritatea au piscină și saună și tot ce le trebe, și sunt multe, răspândite prin tot orașul) costă în jur de 40 de euro pe lună, bicicleta e mijloc de transport în comun (costă vreo 30 euro pe an), se organizează maratoane și alte chestii “fizice”.

Voi fi incoerentă

Dar, până la urmă, ăsta e şarmul meu... Corectez mâine gramatica şi ortografia.
Am fost la un bar irlandez (mă rog, ce idee, în Barcelona, no bravas, no tapas, no nada). Cu patru catalani (pe trei îi ştiam, recte ştiam că-mi place de ei). O fată nouă - douăzeci şi un pic de ani - doamne, ce făceam eu la vârsta aia, îndrăgostită de un om care nu m-a iubit niciodată? - cu care m-am împrietenit imediat, clar. Actriţă. În fine, în devenire. Dar nu asta vroiam să comunic. Ci că, în afară de faptul că ei ţin neapărat să-i duc joi - când ne-am dat următoarea întâlnire - la restaurantul românesc (miiiiiici!), când am început să vorbim despre jocuri (eu sunt din Ardeal, ştiu, îmi tot zice C. că noi ne jucăm mult acolo), unul dintre ei ştia "jocul cu lupii". Deci, băăăăi, mie îmi lipseşte "casa" pentru lucruri d-astea. Dacă ele se găsesc şi aici (să ne înţelegem, nu-mi revin, ştia "jocul cu lupii"), de ce îmi mai e mie dor de acolo?

PS: Two pints of Murphy's, nu aveau Killkenye's (sau cum naiba se scrie, preferata mea, cred).
PS2: Recitit, pare că face sens (hahahaha, ştiu că nu se spune aşa, EU aşa spun, na!).

My Angel, my father

I woke up to finish up my book. It was just 10 in the evening and I was asleep. As I woke up, I saw the Angel mirrored in the mirror, the Angel my mother made for me. He’s there for one night now and what a night he had passed!
I woke up thinking of my father again – lately, he keeps appearing in my dreams and by now I couldn’t figure it out why.
I woke up thinking: this is who I wanna be? No alcohol, no craziness whatsoever will prevent me from feeling “that”. I’ve been crumbling day in and day out, I’ve been refusing to face the reality every fucking moment with the only hope that it will, eventually, go away. Well, it doesn’t. It’s been almost a year, so I’m rushing towards something, some kind of closure, anything. It doesn’t come, I knew it wouldn’t, but what if I don’t actually need it?

Vââââj

În lumea mea, încerc să păstrez totul curățel: dau cu aspiratorul cel puțin o dată pe săptămână, șterg frumușel praful, mă schimb în hăinuțe de casă când intru și, mai ales, nu mă culc murdară în pătuțul din dormitor. Cam asta era, îmi place curățenia.

A doua poveste scurtă

Nu era formă de mers mai departe, să ştii, că nu era. Oriunde întorceam privirea un cerc de foc mă urmărea (şi oricât de mult îmi place mie căldură, mă ardea înainte de a mă încălzi). D-aia, să ştii, am pus tot sufletul, că văzusem cercul încins încă de la început, dar ştiam că îmi făcusem dinainte făcut provizii de gheaţă. Ce să vezi, atâta soare şi palmieri, mi le-au topit. „Love will tear us apart”, mi-a spus odată, cineva. Nu ştia despre ce vorbeşte, sau vorbea, desigur, singur. Acum m-am dat jos din pat să-ţi scriu asta, că amintindu-mi de toată durerea, de agonia care se producea de câte ori întindeam mâna şi atingeam cercul, mi-am dat seama de ce trebuia să plecăm. Acum nu e nici cald, nici frig, deşi uneori se face incredibil de fierbinte, dar sunt în siguranţă. Ştii, nu?

Îţi aminteşti prima noastră poveste scurtă?

Ce ne mai lipsea?

O fată deşteaptă punând în cuvinte ceea ce gândeşte. D-aia mi-e dor, mă frate, de casă, d-aia, pentru trip-uri din astea (şi când de ireal se pupă asta cu claxoanele şi nu-ştiu-cum-le-zice la alea pe fanii Barcei le suflă în draci chiar acum ca să se bucure că a câştigat echipa lor... ceva).

This year's exams

I've been fighting with the urge of checking up the dates of this year's exams. I won. And, on the other hand, I would like to see D. happy, so maybe, being there, seeing each other will do the trick.
Nobody's pushing me to try again, so, like I said, no exams for me this year.

Îmi iubesc sufletul

Așa de mult, încât mă întreb unde a fost până acum. Nu, nu în chiloți, gata cu insinuările.

Decizia mea

Pe seara asta a fost să nu beau alcool, deşi plouă ca naiba şi e frig. Am vin, cognac şi chiar un Moet în casă, indianu' deschis până la 12 şi la colţ, dar nu, am decis. "Mai bine mănânc ciocolată", ceea ce am şi făcut. Ciocolata are lichior. A naibii treabă...

Despre sex

Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, serios, o carte (adică mai multe), în afară de faptul că aş face o grămadă de bani şi aş inspira nenumărate filme erotice, mi-aş teroriza puţintei cititori care mă citesc şi care nu-şi imaginează, desigur, adevărata dimensiune a acestui subiect în viaţa mea.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex şi aş avea curajul să pun aici – unde toţi ştiţi cine sunt – senzaţii, trăiri, dorinţe, crâmpeie, mi-aş deschide o nouă portiţă, spre celălalt orizont, pe care-l pândesc de câţiva ani buni de după colţ.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş suci minţile cititorilor ocazionali, le-aş trezi poftele acelea pe care şi le ascund sub masca intelectuală şi le-aş produce teribile gânduri necurate, pe care apoi, de altfel, le-aş cultiva cu o nesimţire diabolică.
Dacă m-aş mobiliza să scriu despre sex, aş scăpa de anumite cuvinte nespuse şi aş obţine, poate, răspunsurile la întrebările pe care mi le pun acum, ca, de exemplu, „când eu aveam 25 de ani, sexul – practicat – era la fel de mişto/mai puţin mişto”? Şi, mai ales, de ce nu-mi amintesc cum era?
Păcat însă, că nu par a mă mobiliza să scriu despre sex poate şi pentru că, nu-i aşa, chiar aş avea ce să spun şi, atunci, n-aş mai avea timp să-l fac... Spirituală mai sunt!

Life's a beach

Am primit pe e-mail un newsletter de la hostelworld şi mă întreb când vine şi aici timpul de beach, că am ploaie şi frig de moment.

Ce am primit pe e-mail

Da la o fostă colegă de serviciu de acum şde ani... Cred că a dat la toţi, ca să exprim aşa.
Cine dracu' scrie astea? Apropo, de ce nu e semnat? Am subliniat unde exprimarea mi s-a părut interesantă, mai ales "instrucţia" 'ceea.


PROGRAMUL ULTIMA SPAGA

Motiunea de cenzura a cetateanului roman

Articol unic: Se reduce cu 25% saracia prin reducerea 100% a guvernului actual
Programul "Ultima Spaga" este o manifestare a cetatenilor liberi prin care isi exprima dezaprobarea fata de incompetenta, coruptia si cinismul guvernului Boc-Udrea condus de premierul Traian Basescu. Prin aceasta actiune le oferim guvernantilor ultima spaga si ii poftim sa ne paraseasca.

AJUNGE!

Ii invitam pe toti cetatenii liberi ai tarii acesteia ca VINERI 28 MAI 2010 ora 18.00 sa depuna o moneda de 10 bani pe trotuarul din fata cladirii Guvernului Romaniei si a Prefecturilor judetene. Haideti sa le dam ultima spaga si apoi sa ne lase in pace!


NE-AM SATURAT:

- sa suferim noi ca sa prospere ei;
- sa fim intaratati unii impotriva celorlalti, cultivandu-ne ura, intr-o tara cu o religie a iubirii;
- sa inchidem ochii la incompetenta, coruptie si dezgustul guvernului fata de propriul popor;
- sa ne vedem parintii, bunicii si prietenii plangand in fata alimentarelor;
- sa vedem profesori, medici, functionari publici tanjind in fata galantarelor din supermarket;
- sa fim stropiti de limuzinele scumpe ale unor analfabeti ale caror unice calitati sunt lipsa de cultura si instructie si apropierea de banul public
Rugam pe toti cei care impartasesc aceste credinte ale noastre sa se alature demersului nostru. Rugam mass-media, partidele politice, organizatiile civice si sindicale sa se alature demersului nostru.
E timpul ca acest guvern sa plece impreuna cu primul sau ministru. E deja ceasul al doisprezecelea. Mamaliga nu mai trebuie sa explodeze inca o data.

Pauză de prânz, deci citim

Asta.

Linkuri, că n-am avut timp de scris

Salata de la McDonalds (nu știu dacă și aia de la Buzești, dar presupun) îngrașă.

Lovemarks.

Niște Șerban Foarță.

What if...

Eu pun răul înainte, aproape tot timpul, deşi sunt o optimistă, naivă şi credulă. Cel mai mult cred în oameni, în faptul că sunt buni, că nu-mi vor face rău intenţionat, că se străduiesc cât pot ei de mult. Intimidez, din păcate, par rece şi intransigentă (chiar sunt).
Azi cineva a făcut o greşeală, profesională, care m-a încurcat într-un plan de deplasare şi m-am supărat şi am fost rece şi intransigentă. Ca să se repare greşeala, mi s-a oferit o portiţă pe care am deschis-o şi în urma căreia ajung să petrec o jumătate de duminică la Bucureşti. Ceea ce mi-a produs o bucurie indescriptibilă (din categoria: dacă aş fi un iepuraş, aş ţopăi din cameră în cameră de încântare, dar nu sunt...).
Ce vreau, de fapt, să zic, este că nu tot nasolul e nasol până la final.

La fix

Dacă era să o joace careva pe tipa din "Eat, Pray, Love", ei bine, chiar ea trebuia să fie. Io cred că sunt un pic cam kitch.
Oh, no, nu Javier Bardem, por favor!

De pe mail

Uşurel, de luni dimineaţa.

Prima poveste scurtă

M-am trezit în noua mea viaţă într-o cameră albă. Era frig, aşa că nu m-am dat jos din pat. Sub pătură – încă am pătura aia, pufoasă – era cald şi bine. Mobila albă, soarele altfel, totul alb. Şi frig, foarte frig. El m-a întrebat dacă vreau ceva – cred că fără „Bună dimineaţa!”. Am zis că vreau cafea, aşa că a dispărut. El nu bea cafea, doar ceai, drept care era normal să nu fie cafea în casă înainte de venirea mea. S-a întors cu cafea şi cu un filtru electric, mare şi urât. M-a impresionat, m-am dat jos din pat în frig şi am început să ţopăi: „Mulţumesc, ce surpriză!”. M-a privit rece şi mi-a spus: „Nu e o surpriză, ai spus că vrei cafea, m-am executat.” S-a întors şi a plecat, lăsându-mă în frigul din sufragerie cu ochii în lacrimi. Ştiam să fac cafea şi pe aragaz...

In my very silent world

In my very silent world (but really silent, where the music struggles with its high amount of decibels to get through me – a side effect of my prolonged cold or flu or whatever it is) the reality seems clearer (and I am not on pills – T. will say “too bad”).
He was actually right to tell me that I need to be ok, I need to have something else to offer than sorrow.
Waking up happy just to breath (while coughing), seeing the weak sun, thinking about that cute boy struggling with his feelings (and mine), no headache, no strong pain, just my silence, well, waking up like that has its advantages. I’m happy! An interior, very lonely happiness, but still here.