Just like that

The nicest Catalan guy I’ve met decided he has to move on. To Amsterdam. So he quitted his job and he left. He no longer liked his life here!

Răbdarea e o virtute

Dar cum niciodată nu mi-am dorit să fiu sfântă, nu mi-am dorit să am răbdare. Nu ştiu dacă o să o învăţ vreodată. Încă un an... :o(

Baftă! Să fie!

Azi e o zi importantă, când unul dintre oamenii de care îmi place mie mult-mult are un examen greu. Aşa că mă gândesc de bine la el, iar dacă mai sunt şi alte gânduri îndreptate înspre acolo, zic că o fi de bine. Nu-i mare bai dacă nu trece, dar ar fi mai mişto să-l treacă.
Şi, inspirată de deplasarea lui la Madrid cu trenuţu’ rapiduţu’ (pe numele lui AVE) mi-a venit această expresie în minte (şi pentru că m-a distrat şi mă plictisesc singură acasă o împărtăşesc cu neantul internetului): trenul ăla care merge repede ca avionu’. Special pentru Andix: eh?

O poveste scurtă cu urte...

(oamenii aceia de se cheamă başti, iar apoi mă uit şi eu la un film)
Mergem să mâncăm, în prima seară în tărâmul de nord de Spanie. Cu maşina, de la căsuţa noastră rurală, căci altminteri nu era chip (era în rampă, nu de alta, că pe drept zic să tot fi fost vreo 4 - 5 km). Şi comand la mare artă o salată drăgălaşă (ştiam de când fusesem la San Sebastian că băştinaşii sunt atenţi rău la aspectul bucatelor, nu ca spaniolii, care trântesc nişte neapetisante în farfurie...) şi felul doi nişte răţi cu nişte cartofi, care au sosit pe o farfurie de ceramică bine încinsă...
Şi port o discuţie frumoasă cu J. despre „uite, ăştia ştiu să vorbească direct spaniolă, nu ca (!) catalanii ăia (nu cred că J. ştie că asta e o cacafonie nasoală, dar încetul cu încetul se va prinde)”, şi beau din cidrul împrăştiat jumate pe masă, jumate prin interiorul pocalului (căci dacă nu se toarnă de la înălţime, n-are gust – am încheiat citatul) şi ne-am simţit cu toţii bine. Când să vină desertul, J. îmi spune că are un accent ciudat chelnerul şi că el până acum n-a auzit cum vorbesc bascii spaniolă. Şi când chelnerul se întoarce şi îi arunc eu aşa o privire şi îi văd părul blond, ochii albaştri şi perciunii bine ajustaţi (bine, poate că şi ecusonul pe care scria Irinel m-a ajutat!), îi zic că românii mei au ajuns şi aicişa. Iar pentru că oarecum el nu m-a crezut, când să plătim, la bar, unde era şi fata-chelnerină care servea alături, scot eu cardul (spaniolesc) şi actul de identitate (românesc, sub forma permisului de conducere, că-i mai mic decât paşaportul, recte buletinul). Şi fata (Cristina, după ecuson) îmi zice: „Sunteţi români?”. Unii dintre noi da, iar ceilalţi care nu eram români s-au minunat, că prea suntem, nene, răspândiţi pă peste tot (cât să răspundem la apel cu 700.000 de reprezentanţi).

Sau nu!

„Şi ca să fie evenimentul complet, eu zic că ar fi bine să invităm şi o asociaţie de ţigani”. Am zis nişte ¤%”#!?* (în gând) şi m-am pregătit să argumentez cum că „nu”, când aud: „Şi din Germania o asociaţie de nazişti, nu?”. Thank you, Sir! Q.e.d.

Specificul ţării

Îmi zice şefa, în timp ce îi căutam cazare în Bucureşti pentru un eveniment de top, la care vin nişte mahări de la CE: „Aş prefera ceva aşa, cu specific românesc, să fie deosebit”.
Şi mă gândesc io că, datorită faptului că hoteluri cu specific eu n-am văzut prin capitalele ţărilor prin care m-am flendurat (mai ales la alde 4 steluţe), poate mă ajută niscaiva prieteni să-i montăm femeii noaptea, pe la 12, pe balconul de la Golden Tulip sau Howard Johnson o scurtă scenetă cu Dracula. Că altceva specific în afară de domnul cu pricina şi ţiganii nu cred că aşteaptă (iar ţiganii sunt deja aici, la toate colţurile de stradă – se vede că i-au fugărit bine italienii…).

Urteberrionii

[Copiii deştepţi ca noi pleacă în vacanţă cu aparatul de fotografiat la purtător. Doar că aceiaşi copii se dovedesc mai puţin deştepţi când nu-şi iau şi baterii de rezervă. Drept urmare, n-am poze cu ceea ce vreau să povestesc, aşa că o să caut una pe net, că altfel n-are sens.]
Locuim la mare, la Mediterană, într-un oraş şi provincie atât de pline de turişti, încât litoralul românesc, prin comparaţie, pare pustiu (exagerez. Un pic). Aşa că o vacanţă acasă n-avea nici un haz; am auzit că în frumos în nord, în ţara oamenilor cu bască şi, cercetând pe internet, am descoperit că rezultatul zonei este o combinaţie de munte cu mare care, în ochii mei, nu poate să fie decât delicioasă. Când cazarea s-a dovedit a se realiza în principal în pensiuni rurale (numite pe spaniolă „agroturism” – fix aşa şi atât!) într-un peisaj de Maramureş (şi la un preţ de dumping), am decis. Iar ideea că puteam lua şi maşina (că tot spre nord, acolo, locuieşte, săraca de ea) şi să ne preumblăm cu ea pe şoselele fără gropi, m-a cucerit total. Am ales casa rurală Errota Berri (care înseamnă Moara nouă, dar cred că şi altceva, că prea le chema pe toate acolo cu „berri”).
Eu pe limba bască ştiu doar atât Urte berri on ceea ce semnifică „La mulţi ani” sau „An nou bun”. Dar pentru că nu mă puteam referi la „baştii ăştia” chiar cu aceste cuvinte, căci mi se strepezea limba şi mi se împleticeau dinţii, le-am zis „urteberiionii ăştia”, ceea ce, dacă traducem, sună haios de tot.
Mă rog, nu asta scriu (şi despre întâlnirea cu plaja mai încolo, căci încă nu mi s-a cristalizat), ci despre faptul că această zonă de nord, pe care majoritatea dintre noi o ştim datorită atentatelor organizaţiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna = Patria Bască şi Libertatea), este extrem de bogată, frumoasă foc şi plină de oameni harnici (nu mă întrebaţi cum ştiu, dar ştiu, că se vede cu ochiul liber – plus că, fiind răcoare la ei, nu-şi fac siesta...).
Şi ţara asta aşezată printre munţi şi printre văi este extrem de industrializată. Ia să ne imaginăm valea aia de la Timişul de Jos plină de fabrici... Sau zona de la Sfântu Gheorghe – Miercurea Ciuc puternic industrializată... Nu-i aşa că s-ar duce naibii natura? Ei bine, aceşti domni cu bască (spaniolii îi consideră mai ciobani, căci se ocupă cu mioritul/păşunatul) au construit fabrici (poligoane industriale, deci ceva de dimensiunile zonei Pipera) printre brazi, cu şosele şi tot ce le trebe, fără să clintească inutil nici măcar un fir de iarbă. Şi le-au şi lăsat pitite după verdeaţă, să nu jeneze la ochi. Pe mine chestia asta grozav m-a impresionat, nu ştiu de ce.

Despre Bulgaria şi România

Din ţărişoara mea de mâna a doua oamenii răspund la e-mailuri. Unii şi ca să-mi spună că au trimis mesajul meu la un coleg. Alţii ca să-mi spună alte chestii. Dar răspund...
Din ţărişoara de mâna a doua, raportul Comisiei Europene cu privire la problemele pe care încă le mai are de depăşit nu menţionează "crima organizată". Cum e cazul Bulgariei.
Până la urmă, ţărişoara mea de mâna a doua merge binişor şi, ca să se bucure dl. Constantinescu de la minister, cred că o să fie mai bine la noi ca la bulgari. Despre eveniment vorbesc, că el ar vrea să dovedim că suntem mai mişto ca ei.
Şi, în aceeaşi notă, ţările unde e mai naşpa ca la Românica oare cum sunt numite de occidentali? De mâna a treia?

Acum s-a deschis sezonul la întrebări, văd

Când eram eu copil, cu câteva zeci de ani în urmă, am învăţat o poezie pe germană. Auzind acum la serviciu vorbindu-se în minunata limbă a lui Goethe (da' de ce a lui Goethe? De ce nu a altui autor? Dacă Thomas Mann, care-mi place mie, era austriac, îmi cer scuze, că în seara asta gata, s-a închis google) mi s-a făcut poftă să mi-o reamintesc (că o ştiam bine de tot).
Şi, în acest context, îmi vine azi în minte un început de poezie: Funf (n-am umlaut, habar n-am unde e) kleine Mauschen, spitzen... Spitzen ce? Că gata, nu e ca mersul pe bicicletă, mi-am amintit doar cum să ţin ghidonul, mai multe...
Ce făceau şoarecii ăia? Mizez pe faptul că vară-mea are cea mai bună memorie de pe planetă şi mă va scăpa de nefericire, îmi va comunica în curând ce fac ăia micii. Şoriceii, că sunt diminutivaţi.

O coadă de maimuţă de-aş avea...

Ie-te, mi-am găsit un subiect. Când schimb şi anume tastatura pe limba românească (să se bucure ochiul de o diacritică) nu ştiu unde locuieşte coada de maimuţă (apropo, cum îi zice într-un singur cuvânt la asta? Around?). Care ştie îmi zice şi mie, frumos rog eu...

Perezosa

Nush ce am, mi-e aşa de lene să scriu… Şi la e-mailuri am întârziere şi coadă. Am reuşit, însă, să mă plimb iar cu bicicleta prin oraş şi, în ciuda aglomeraţiei inutile de pe Rambla (partea lată, dinspre Diagonal, nu circul turistic), să admir clădirile. M-au impresionat scările blocurilor (pe interior), ce cochete şi deosebite sunt (unele de celelalte).
Acum îmi caut un zbor bun de ziua mea la Alhambra, unde J. a zis că e superb şi unde mă duc, să-mi mai împlinesc o dorinţă.
A, şi s-a răcorit afară, deci se poate locui şi în casă fără toate geamurile închise, recte fără curent! Ura!

Pe noapte, cu turnul Akbar

Habar n-am dacă-l cheamă cu "k" sau "c" pe turnul ăsta (mai mult ca sigur fără "k", dar mi-e lene să verific).
Povestea e de când ne-am întors acasă, că pe alea din vacanţă le pregătesc într-un loc mai organizat - n-am şi eu ce face! -, de când m-am dus eu la outletul meu (mall de outleturi, cum ar veni) să-mi iau pantaloni subţiri, căci în blugi mi se coace totul (şi nu exagerez). La orele zece ale nopţii, când mallul s-a închis, mi-am încărcat pungile pe bicicleta închiriată de la Generalitat (aia de la care am io abonament) şi am pornit în mişculaţie spre casă. Ea aşa, ca idee, Barcelona, adică, pare mică, mai ales dacă ai hartă (ceea ce fix azi nu aveam, deşi de obicei sunt prevăzătoare). Planul iniţial era să mă dau jos de pe bici când ajung la o staţie de metrou şi să călătoresc pe sub pământ. Însă... când am văzut eu cât de frumos e pe acolo, pe Avenida Meridiana şi întrebând eu antes un nene cu ce mare bulevard se întâlneşte şi ăla zicându-mi că cu Diagonal (pe care îl ştiam), am pedalat şi anume vitejeşte în jos. Oameni pe stradă puţini, semafoarele sincronizate (chiar, oare cu cât la oră am mers?) doar că, la un moment dat, mi s-a părut că am ajuns la mare, spre Barceloneta, aşa, ceea ce se putea dovedi chiar departe de casă.
Eh (da, da, tind spre Canada, uf, ce drăguţ ar fi, măcar acolo aş vorbi limba), şi cum m-am trambalat eu în jos, văd deodată relativ aproape turnul Akbar. Ăla, ştiu de pe hartă şi din poze, e hăt departe. De tot, căci nu l-am văzut niciodată în carne şi oase.
Noroc că un nene arhitect, atunci când a construit lărgirea oraşului (Eixample, pe limba locului, care e de Dreapta şi de Stânga), s-a gândit cu capul lui şi a făcut străzile perpendiculare unele pe celelalte şi fără cotituri. Aşa că am nimerit eu pe Carrer Arago şi am pedalat 400 de numere, căci eu locuiesc spre capătul la care începe.
Dar ce aventură! Abia aştept să mai exersez, căci o fost tare frumos. Când am dat de Paseig de Gracia şi de Casa Battlo, mai că mi s-a înmuiat lanţul.
Rambla era în construcţie, aşa că oamenii (turisticii, adică) erau ascunşi pe după panouri, nu i-am văzut...
Concluzionez însă că aşa se îndrăgosteşte omul de un oraş, mai ales că la viteza bicicletei n-am distins dacă cei din preajmă vorbeau pe catalană sau pe ce mama lor vorbeau.

Ca sa nu avem discutii

Sunt in vacanta, n-am diacritice, dar ma intorc cu povesti si poze.

Amintiri (comune) din copilărie

Ce fac patru oameni din ţări foste comuniste când n-au chef de lucru? Caută pe net imagini din desenele lor animate preferate şi le trimit celorlalţi colegi, să vadă dacă şi ei le-au văzut. În Germania Democrată au transmis Bălănel şi Miaunel, spre exemplu, iar lupul cel rău, rusul, care îl teroriza pe iepuraşul inocent, a rulat în toate copilăriile noastre.

Teatru

Aşadar, ce te binedispune de dimineaţă? Să mergi la doctor (cu inima strânsă, că ai mai fost o dată şi ţi-a vorbit în catalană, limbă pe care o înţelegi doar intuitiv – şi apoi, mai ai parte şi de un plus de ironie, căci te-ai dus la el cu o problemă la ureche! Nu, nu vorbiţi mai tare, că tot aşa prost „aud” catalana!), la prima oră şi să ai parte de teatru „de păpuşi”.
Asta pentru că doctorul Prats mi-a explicat gestic cum să folosesc picăturile pe care mi le-a prescris. Ne strângem de nas cu mâna, aplecăm capul spre o parte, ca şi cum am dormi, turnăm picăturile (cred că era şi un număr recomandat, dar l-am ratat), respirăm normal, ne aşezăm pe spate ş.a.m.d. (nu mi-a zis dacă sforăi sau nu, pun eu acest detaliu de la mine).
Iar pentru a completa tabloul, asistenta doctorului, o blondă platinată, fardată puternic la ochi cu negru (care se mai şi adunase sub formă de kaka-miţi pe la colţuri, nimic neobişnuit pentru standardele de aici), completa nişte fişe cu gura întredeschisă (cred că le învaţă la şcoală să stea aşa, ca şi cum ar gândi), absolut imună la spectacolul montat impromptu de şeful ei.
N-am decât o răceală, care se va vindeca. Cel puţin aşa am interpretat eu discursul ORL-istului...

Make me proud!

Finally, the days to really work with my Romanian co-nationals have arrived (they actually hired me for my Romanian language skills, haven’t they?). I am promoting a civic initiative that will improve road safety. I did it for Portugal and a little bit for Slovenia before that. By comparison, I feared that in MY country, they might not respond that well. I was totally wrong. They are sharp, they answer my e-mails, they think! Thanks! Keep on the good work, eh?