The way I smile lately

Makes it all worthwhile...

Umilinţa

Definesc în mod normal "umilinţă" faptul că cineva m-a pus - intenţionat - într-o situaţie de inferioritate, recte "m-a umilit".
Dar cred că nu asta aş vrea să fie umilinţa, ci ceea ce spunea Bogda acum câteva luni, pe o stradă lată din Cluj: umilinţa e puterea de a înţelege că nu poţi absolut orice. Umilinţa înseamnă să te simţi vulnerabil şi... uman. Nu se învaţă, dar se redescoperă.
Cineva mi-a spus mai demult un citat comun, al cărui autor nu l-am recunoscut. Era Isus. Nu l-am citat (şi nici citit) niciodată pe Isus. Oare trebuia?

Am făcut clic

Îmi auzeam dinţii scrâşnind, în timp ce parcurgeam cu viteză redusă intrarea în oraş. Pe stânga, supermarketul de unde cumpăraserăm într-o seară vinul cu care ne-am dus în vizită la V&C, mai jos, pe aceeaşi parte, birtul unde am băut prima „cafe americano” din viaţa mea, cu ajutorul celor doi-trei de la bar care bâjbâiau pe englezeşte...

Vine apoi intersecţia bine-cunoscută, traversăm calea ferată, autogara, colţul, strada, intrarea pe strada lui.

Sunt demult înţepenită în scaun, husa e totuna cu spatele meu, privesc cu ochi mari locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care le-am bătut de atâtea ori cu piciorul, comunic, intuitiv „la stânga”, urmăm micul sens giratoriu şi coşmarul continuă: magazinul, barul unde ne adunam, văd cu coada ochiului piaţa, copacii mari cu coajă albă (nu-mi amintesc cum îi cheamă şi nu mai am pe cine întreba).

Găsesc benzinăria (era unde o ştiam), oprim, intru, ca în transă şi plătesc, uitându-mă apoi ca o proastă la bonul pe care scrie „Las Gaunas” (numele cartierului, nu înseamnă nimic). Când ne suim în maşină îmi amintesc, intuitiv, pe baza unor amintiri pe care le sperasem uitate, care e drumul spre Burgos (îl făcuserăm odată, dar după vreo 20 de km ne certaserăm şi ne întorseserăm...).

Gata, am scăpat. Respir adânc după ceva vreme, trimit esemes la Amorsito, mi-aş şterge lacrimile, dar nu curg, sunt doar pe dinăuntru. Nu le vede nimeni.

Apoi începe din nou caruselul, acelaşi carusel pe care-l credeam terminat. Cu un mesaj inocent: „Am trecut prin oraşul tău, m-am gândit la tine şi sper că totul îţi merge aşa cum ai plănuit”. Clic, clic! Şi clic! 
Să aşteptăm deznodământul, zic, altă soluţie oricum nu e. 

Chinuit

Trăiesc aşa o viaţă chinuită şi tristă aici că mă întreb în fiecare seară de ce nu mă întorc acasă...

I’m really, but really tired of this, de agăţatul de lianele mişcătoare de zi de zi, de strânsul din dinţi pe marginea paharului de vin, în speranţa că smalţul va rezista mai mult decât zâmbetului cuiva în inima mea.

Oboseala care s-a insinuat, adânc, deşi îi pusesem proptelele potrivite ca să poată face faţă, oboseala, zic, nu mai pleacă, nu mai pleacă, nu mai pleacă. Să plece, vreau să plece, să vină îngeraşul să mă elibereze, să mă scoată de aici, să-mi arate lumina. Să ceva, să orice, habar n-am, dar să nu mai fie aşa. 

Dual, zic să continuăm

Dacă nu intru în panică, sunt o gâscă, dacă intru în panică, sunt o control freek şi o Miss Noică (lipsesc două silabe în faţă, nimeni nu mă consideră atât de cultă sau de reprezentativă încât să..., mă rog, C-tin Noica nu e ideea aici). Dar dacă aş fi eu însămi?

I cannot decide

...which is worse: to suffer from being in love or to suffer from not being in love.

Under investigation...

Budapesta

În 1990, în august, am învăţat să schimb roata la maşină. Nu aveam forţă să o scot, dar cauciucul de pe jantă – da (a fost ambiţia mea şi bucuria tatei să mă înveţe). Plecaserăm cu rulota să vedem Budapesta (primisem paşaport, primul, cel verde închis). Nu-mi amintesc drumul până acolo (doar un han, la intrarea în ţară), am o vagă amintire despre străzile impunătoare ale capitalei (dar deja văzusem Moscova, nu era nici mare, nici mai frumoasă decât ea), magazinele pline cu chestii (mâncare pentru animale? oh, yeah) şi cafeaua espresso (ceşcuţele alea mici-mici cu cafea puţină-puţină pe care nu o pot bea nici acum). Am învăţat să spun „fagylalt” şi „köszönöm szépen”. M-am întors acasă cu o toxinfecţie alimentară, cu tone de siropuri exotice (de kiwi, mango) şi cu o tristeţe generalizată (m-am simţit tot timpul pe locul doi, căci tata avea o iubită care părea să aibă doar cu vreo doi – trei ani mai mult decât mine – aveam 15).

A fost prima Budapestă. A doua am văzut-o cu fostul soţ (desigur că nu ţineam neapărat să o revizitez). A meritat doar pentru că mi-a şters impresia de „locul doi” pe care o păstrasem din adolescenţă (să fi avansat până pe la locul întâi şi un pic, căci destinaţia şi excursia fuseseră hotărâte de mama-soacră).

A treia Budapestă a fost anul trecut în decembrie, cu Dana, între un zbor şi o călătorie spre Timişoara. Locul întâi, desigur. Nu e rău, în 20 de ani...

This introspection might work

Carry on, carry on.

Mă adoptă, oare?

Spania mi-a trimis o scrisorică oficială (în trei limbi, dintre care prima e spaniolă şi ultima engleză) prin care mă anunţă că pot să votez la alegerile municipale.

Tac, o vreme, tac

Să spunem, doar să spunem, să pretindem, cum ar fi, că de această dată, luăm lucrurile în uşor. Şi că nu e sfârşitul lumii şi că... tac.

Poate, doar poate, lucrurile vor fi altfel, într-o zi, vor fi într-o lumină adevărată, de soare, poate, într-o zi, duşmanul nu va mai fi înăuntru, ci afară. Poate.

Dincolo de ce aş putea face şi spune, dincolo de panica pe care o simt la trecerea zilelor, rămân eu, cu tot ce am mai bun şi mai rău (în ultima vreme tot mai rău) pe dinăuntru. Şi cu mine în gând mă culc, cu mine în gând mă trezesc. Nu mai e nimeni vinovat – şi văd, deja radiografia e atât de transparentă - că văd că sunt doar eu acolo. Şi cum să fac să-mi placă, tot mai mult, zi de zi, de mine?

Dacă m-ai pus la perete, va trebui să aleg, să trimit un sms sau să dau un telefon. Trebuie să aleg între destinaţii în timp, între limbi, între semnificaţiile aceluiaşi cuvânt. Şi acelaşi cuvânt înseamnă mult, sau puţin, depinde de unde îl pun. Iar acelaşi cuvânt poate să taie ca o sabie sau să vindece ca un pansament. Dar nu e cuvântul meu, e cuvântul pe care-l aştept. Şi pe care nimeni nu-l mai spune.