Adevărat a-nviat!

Acum doi ani mă întorceam cu trenul dinspre nordul ţării într-o stare de spirit oribilă: petrecusem încă un set de sărbători cu nişte oameni care mă urau din toată inima (ceea ce n-ar fi o problemă, aceia nefiind, desigur, singurii de pe lume care nu mă plac, dar erau printre puţinii care insistau să-mi comunice acest fapt cu fiecare cuvânt – sau privire – care mi-era adresat). Atunci am decis să nu mai accept să fiu atacată pe nedrept; mi-a luat încă un an de zile să reuşesc să mă rup.
Acum un an mă întorceam cu avionul din România, unde stătusem zece zile aproape fără să vorbesc, dar decisă: până aici! N-a fost să fie, hotărârea a rezistat până la aeroport.
Anul acesta nu m-a chinuit nimeni, m-am întors de la aeroport pe lumină şi m-am bucurat că sunt cine sunt, unde sunt şi că mă simt eu însămi. M-a sunat D. chiar atunci: „sunt bine, pisi, sunt bine”, l-am asigurat. Am reuşit să o fac şi pe asta. Dau o bere de ziua ta (un Bergenbier).