Agitated

In times of change, one can only feel… agitated. But, on the other hand, let the change begin.

Aprilie cald

Acum mulți ani, într-un aprilie cald, D. îmi spunea să am răbdare, că o săptămână nu e mult. Să nu produc panici și să nu mai cred că e sfârșitul lumii. Aproape 20 de ani mai târziu (ei, nu chiar, dă mai bine la efectul artistic, 18 suna aiurea...), am o săptămână de răbdare. Mi-am dat-o singură, să văd dacă pot. Produc panica după aceea (vaaaaai, sau poate n-o mai produc deloc, cum ar fi?)

Încercare

Ultimii aproape doi ani din viața mea au fost o încercare (și când spun „încercare” vreau să spun că mi-a fost greu, greu cu adevărat).

Mi i-am petrecut luptând pentru fiecare moment de fericire câștigat și pentru fiecare secundă în care m-am simțit împăcată cu mine însămi și cu alegerile mele.

Am stat pe net la nesfârșit, am dat de miliarde de ori F5 paginii de Facebook (de parcă cineva, într-un anume moment, ar fi putut să-mi dea răspunsul pe care-l așteptam, atâta vreme cât nu știam nici măcar întrebarea), am trimis miliarde de sms-uri tâmpite, am frânt inimi, am început să merg pe drumuri și le-am abandonat.

Am discutat pe chat miliarde de ori același detaliu din trecut, până când mi-am căpiat prietenii, care au rămas acolo, însă, alături de nebuniile și urcatul meu, aproape zinic, pe pereți.

Am fumat, am băut (nu vorbim despre sex, pentru că acesta este totuși un loc public!), am pierdut o grămadă de timp făcând nimic altceva decât plângându-mi de milă.

Dar toate acestea au meritat și vor merita. Nu sunt încă „acolo”, dar voi fi, pentru că mi-am dat timp să mă cunosc și acum încerc să-mi dau șansa să fiu sinceră cu mine.

O să mă privesc în curând în oglinda vieții mele și o să-mi placă ce o să văd. 

Un rumano?

Ajung acasă într-o vineri seara, dinspre Gracia, chiar minunându-mă de câte lume e pe stradă, când, chiar la mine în cartier, am sentimentul straniu că cineva mă urmărește. Intru în barul de la colț, cer două beri la cutie (ca să nu dau de bănuit), ies după câteva minute, tipul tot acolo. Fac stânga-mprejur, mă întorc în bar și mă uit pe fereastră. Oamenii dinăntru mă întreabă ce s-a întâmplat, eu bâiguiesc ceva de genul „Mi s-a părut că mă urmărește cineva), la care un marocan tânăr zice: „Era un român, nu?”. Eu zâmbesc și zic: „Cine, eu sau el? Eu sunt româncă, el e african!”. Mă urmărea, într-adevăr, drept care pentru a parcurge cei 50 de metri care mă despărțeau de intrarea în blocul meu, un cuplu s-a oferit să mă conducă. Ceea ce au și executat.