28 februarie 2010
Sorpresas te da la vida
Parcă nu mai contenesc. Azi o prietenă mi-a povestit că nu se poate bucura de noua ei relaţie de cuplu atâta timp cât e stresată cu banii, jobul etc. M-a făcut să mă gândesc la vechea zicală cu "mintea românului cea de pe urmă".
27 februarie 2010
Sabina zice că-s masochistă
O fi având, nu zic, dreptate. Deschid din când în când "Dear old love" şi înainte de să se încarce pagina, fac un pariu (ca Amorsito): "dacă o să scrie nush ce în primul post pe care-mi cad ochii, atunci... bla bla bla". Azi avem în meniu: "I’ll never find someone quite like you again. Thank God." Mai bine mă duc să mă culc, tristă că bancomatul mi-a mâncat cardul. Mdea.
26 februarie 2010
O să-ţi frâng inima, desigur
Şi ce dacă ţi-am tot spus "gândeşte-te bine ce vrei, căci o să-ţi frâng inima", pur şi simplu nu m-ai ascultat. Acum nu te mai poţi gândi la nimic altceva. doar.lamine.valentina
Acum că nu mai e drum de întoarcere pentru tinw mă pregătesc deja pentru momentul în care va trebui să-ţi spun să mă uiţi. Şi care va veni mai repede decât crezi, căci eu sunt vânătorul şi tu eşti prada. Dar sper măcar să merite drumul. sorry.besos.valentina.
Citat din "Cum să frângi o inimă", roman personal, fără sfârşit.
Acum că nu mai e drum de întoarcere pentru tinw mă pregătesc deja pentru momentul în care va trebui să-ţi spun să mă uiţi. Şi care va veni mai repede decât crezi, căci eu sunt vânătorul şi tu eşti prada. Dar sper măcar să merite drumul. sorry.besos.valentina.
Citat din "Cum să frângi o inimă", roman personal, fără sfârşit.
22 februarie 2010
21 februarie 2010
De ce nu mă întorc
În afară de faptul că e criză în presa românească şi nu am unde (iar eu despre viaţa la Bucureşti am o imagine extrem de pozitivă şi de boemă), mai stau pe aici (deşi da, nu-mi place, şi probabil că deja sunt de băşcălie cu antipatia mea profundă faţă de catalni), nu mă întorc (încă – gata, asta e ultima paranteză) în România pentru că aici mi se întâmplă lucruri ca acesta pe care tocmai îl voi enunţa în rândurile de mai jos.
Am fost aseară la film cu C. şi, după un mojito, drumul drept nu mai era chiar aşa drept şi plimba mi se cam limba prin gură (cine nu crede că te poţi îmbăta dintr-un singur mojito să se înscrie pe listă, că-l duc cu drag la locul cu pricina). Filmul, zisei, era noaptea. Am plătit eu biletele cu o hârtie de 50 euro (uite d-aia nu-mi place mie să am cash la mine, că uite, mă încurc), le-am luat frumuşel, m-am entuziasmat la „Nine” şi după ce s-a terminat, m-am trambalat spre casă (C. avea curs de navigaţie a doua zi, deci nu e chip să mai băgăm un mojito). Pe drum îmi amintesc că nu-mi amintesc să fi luat restul de la bilete. Mă caut prin buzunare şi portofel şi descopăr că fix aşa era: nu-l luasem. Plătisem pe două bilete la cinema 50 euro (ele valorând 15). Azi mi-am propus să mă duc să cer banii înapoi (Vaya tela!), dar, luându-mă cu treburile casnice, am amânat până seara. Ce să vezi, odată ajunsă la caseria cinematografului, doamna îmi înmânează ceremonios restul, îmi spune că am plecat val-vârtej de cu seară, deşi ea mă strigase la microfon (Oye, oye!, aşa m-a strigat, a reprodus dânsa cu amabilitate – iar acest minunat apelativ la care am o alergie profundă este explicaţia pentru că nu m-am sesizat) şi că m-a aşteptat azi toată ziua să-mi iau banii.
Am fost aseară la film cu C. şi, după un mojito, drumul drept nu mai era chiar aşa drept şi plimba mi se cam limba prin gură (cine nu crede că te poţi îmbăta dintr-un singur mojito să se înscrie pe listă, că-l duc cu drag la locul cu pricina). Filmul, zisei, era noaptea. Am plătit eu biletele cu o hârtie de 50 euro (uite d-aia nu-mi place mie să am cash la mine, că uite, mă încurc), le-am luat frumuşel, m-am entuziasmat la „Nine” şi după ce s-a terminat, m-am trambalat spre casă (C. avea curs de navigaţie a doua zi, deci nu e chip să mai băgăm un mojito). Pe drum îmi amintesc că nu-mi amintesc să fi luat restul de la bilete. Mă caut prin buzunare şi portofel şi descopăr că fix aşa era: nu-l luasem. Plătisem pe două bilete la cinema 50 euro (ele valorând 15). Azi mi-am propus să mă duc să cer banii înapoi (Vaya tela!), dar, luându-mă cu treburile casnice, am amânat până seara. Ce să vezi, odată ajunsă la caseria cinematografului, doamna îmi înmânează ceremonios restul, îmi spune că am plecat val-vârtej de cu seară, deşi ea mă strigase la microfon (Oye, oye!, aşa m-a strigat, a reprodus dânsa cu amabilitate – iar acest minunat apelativ la care am o alergie profundă este explicaţia pentru că nu m-am sesizat) şi că m-a aşteptat azi toată ziua să-mi iau banii.
Be Italian
Am fost să văd un film, ca de sâmbătă seara. Un film cu amor, cu minciună, cu durere, cu sex. Mi-au plăcut (în această ordine): Roma!!!, Sophia Loren (s-a născut în ’34, dar arată aşa cum nu poate arăta nimeni la 75 de ani, pe bune, de mi-a tăiat respiraţia când apărea în cadru), Daniel Day-Lewis, Saraghina, muzica...
Un film uşor, n-o să pretindem altceva. Dar Roma e Roma, actorii buni, muzica antrentantă (nu ca în „Chicago”, totuşi) şi a venit la momentul potrivit.
Am salivat la Piazza Navona, am oftat la străduţele ude şi întunecate, m-am gândit la ce mă gândesc eu cel mai mult şi anume că nimic nu se întâmplă fără sens. Eu trecut trei ani de când am văzut prima dată Roma, pe ploaie, şi de când m-am îndrăgostit (şi de oraş). Şi „Dacă nu se terminase înainte, acum sigur s-a terminat, Luisa”, cade ca o mănuşă.
Life is music, let's go to sleep!
Un film uşor, n-o să pretindem altceva. Dar Roma e Roma, actorii buni, muzica antrentantă (nu ca în „Chicago”, totuşi) şi a venit la momentul potrivit.
Am salivat la Piazza Navona, am oftat la străduţele ude şi întunecate, m-am gândit la ce mă gândesc eu cel mai mult şi anume că nimic nu se întâmplă fără sens. Eu trecut trei ani de când am văzut prima dată Roma, pe ploaie, şi de când m-am îndrăgostit (şi de oraş). Şi „Dacă nu se terminase înainte, acum sigur s-a terminat, Luisa”, cade ca o mănuşă.
Life is music, let's go to sleep!
20 februarie 2010
Can't stop
Reading "Dear old love" though it makes me really, really sad. I seem to be very good and hurting myself. Yey for me!
19 februarie 2010
16 februarie 2010
Poveste cu mine
Azi am început un nou curs (nu zic ce, că n-am chef de băşcălie, plus că e pentru dezvoltarea MEA personală, nu pentru a celor care – Doamne fereşte! – se vor trezi să comenteze aiurea în tramvai pe aici – zic doar că-mi place şi că dacă pe cineva intere, să dea e-mail, că detaliez).
Am ajuns: 1. cu 10 minute întârziere şi 2. cu o săptămână mai târziu, din cauză că la începerea numitului curs eu eram în avion (să vizitez muzeele alea dintre care cel mai mult mi-a plăcut cel numit Temple Bar).
Bref, intru ruşinată (căci deşi eu de obicei întârziez, ruşine mi-e de fiecare dată) şi, evident, me toca să mă prezint. Înaintea mea, o altă întârziată din Columbia zice că are 45 de ani şi e soltera.
Ei bine, eu nici nu mă gândisem la asta, aşa că m-am concentrat pe ce cred eu că mă reprezintă, adică nu vârsta, ci naţionalitatea şi pregătirea profesională. Am ridicat deci nasul sus şi am zis cu mândrie că sunt româncă, ştiind că dintre cei 15 oameni prezenţi unii deja au decis că nu vor vorbi cu mine niciodată.
Şi cum se va derula seara se nimereşte să trebuiască să vorbesc cu cinci dintre coechipierii mei. Primul mi-a zis repede-repede că el a lucrat într-un restaurant cândva, cu Ioana şi Ovidiu, oameni de nădejde, de care i-a plăcut grozav. Al doilea, că prietenul lui cel mai bun e căsătorit cu o româncă şi că dacă şi eu vorbesc turceşte. N-a mai fost nevoie să întreb de unde e fata, iar pe turceşte nu ştiu nimic – de bruma mea de germană n-a fost interesat.
A treia persoană m-a întrebat, în această ordine: „de ce-ai venit?” (nu i-am zis că am venit din amor, sic!), „ce faci aici? eşti ospătăriţă sau secretară?” (când i-am zis pentru ce instituţie lucrez a clipit des, extrem de nedumerită), „locuieşti singură?”, „te descurci cu banii?”, „îţi place Barcelona, nu?” („cum nuuu?” la care am dat-o la întors că nu-mi plac oamenii, căci oricum mă călcase deja tare pe bătături - hahaha).
A patra era o nemţoaică din Argentina, deci am câştigat-o fără să deschid gura, doar fiind şi eu imigrantă, iar cu a cincea, o fată care avea cam vârsta mea şi se chinuia şi ea să se lase de fumat, a fost dragoste la prima vedere.
Ce înţelegem noi de aici? Că românca de mine interacţionează extrem de bine cu bărbaţii şi cu imigranţii, ceea ce, sinceră să fiu, mă pune pe o poziţie avantajoasă aici, unde sunt din belşug şi dintr-unii, şi dintr-alţii. Pam-pam!
Am ajuns: 1. cu 10 minute întârziere şi 2. cu o săptămână mai târziu, din cauză că la începerea numitului curs eu eram în avion (să vizitez muzeele alea dintre care cel mai mult mi-a plăcut cel numit Temple Bar).
Bref, intru ruşinată (căci deşi eu de obicei întârziez, ruşine mi-e de fiecare dată) şi, evident, me toca să mă prezint. Înaintea mea, o altă întârziată din Columbia zice că are 45 de ani şi e soltera.
Ei bine, eu nici nu mă gândisem la asta, aşa că m-am concentrat pe ce cred eu că mă reprezintă, adică nu vârsta, ci naţionalitatea şi pregătirea profesională. Am ridicat deci nasul sus şi am zis cu mândrie că sunt româncă, ştiind că dintre cei 15 oameni prezenţi unii deja au decis că nu vor vorbi cu mine niciodată.
Şi cum se va derula seara se nimereşte să trebuiască să vorbesc cu cinci dintre coechipierii mei. Primul mi-a zis repede-repede că el a lucrat într-un restaurant cândva, cu Ioana şi Ovidiu, oameni de nădejde, de care i-a plăcut grozav. Al doilea, că prietenul lui cel mai bun e căsătorit cu o româncă şi că dacă şi eu vorbesc turceşte. N-a mai fost nevoie să întreb de unde e fata, iar pe turceşte nu ştiu nimic – de bruma mea de germană n-a fost interesat.
A treia persoană m-a întrebat, în această ordine: „de ce-ai venit?” (nu i-am zis că am venit din amor, sic!), „ce faci aici? eşti ospătăriţă sau secretară?” (când i-am zis pentru ce instituţie lucrez a clipit des, extrem de nedumerită), „locuieşti singură?”, „te descurci cu banii?”, „îţi place Barcelona, nu?” („cum nuuu?” la care am dat-o la întors că nu-mi plac oamenii, căci oricum mă călcase deja tare pe bătături - hahaha).
A patra era o nemţoaică din Argentina, deci am câştigat-o fără să deschid gura, doar fiind şi eu imigrantă, iar cu a cincea, o fată care avea cam vârsta mea şi se chinuia şi ea să se lase de fumat, a fost dragoste la prima vedere.
Ce înţelegem noi de aici? Că românca de mine interacţionează extrem de bine cu bărbaţii şi cu imigranţii, ceea ce, sinceră să fiu, mă pune pe o poziţie avantajoasă aici, unde sunt din belşug şi dintr-unii, şi dintr-alţii. Pam-pam!
15 februarie 2010
10 februarie 2010
09 februarie 2010
Şi deci, ţiganii de pe stradă, ce limbă vorbesc?
Ea: Şi ,ce-ai făcut în week-end?
Eu: Am nişte rude în vizită, verişoara mamei mele şi soţul ei.
Ea: A, chiar, că tot vroiam să te întreb, ţiganii vorbesc toţi româneşte, nu?
Hehehehe! Subconştientul, dom'le, ce feste ne joacă. Ea e belgiancă, nespălată şi prost educată, dar deh...
Eu: Am nişte rude în vizită, verişoara mamei mele şi soţul ei.
Ea: A, chiar, că tot vroiam să te întreb, ţiganii vorbesc toţi româneşte, nu?
Hehehehe! Subconştientul, dom'le, ce feste ne joacă. Ea e belgiancă, nespălată şi prost educată, dar deh...
Şi zâmbesc de când m-am trezit
Căci am visat, cu câteva minute înainte de a suna ceasul, că băiatul-clovn mă săruta pe frunte.
06 februarie 2010
05 februarie 2010
04 februarie 2010
Bonito del norte
Azi, la supermarket, alegeam dintre borcanele cu ton şmecher (bonito, recte) când m-a lovit o revelaţie, acolo, cu coşu' în mână: mie nu-mi place peştele ăsta în salată. Aşa că nu l-am mai cumpărat. Adică, pe principiul, "învăţul are şi dezvăţ", al doilea văz că vine mai tiptil.
Vată în creier
N-am nici o îndoială că unii dintre oamenii cu care lucrez au aşa ceva printre circumvoluţiuni, bine îndesate, pentru a le păstra cât mai netede...
Desigur, din punctul lor de vedere, eu gândesc mult prea repede.
Desigur, din punctul lor de vedere, eu gândesc mult prea repede.
03 februarie 2010
Printre sute de mailuri
Am căutat astăzi ceva important şi am găsit ceva ce crezusem că am şters acum 8 luni. Nu a trebuit să deschid ca să ştiu ce era, o poză caraghioasă. M-am enervat pe loc şi mi-a amintit de ce mă simt, de cele mai multe ori, ca ultima proastă.
Se oferă cineva să-mi facă ordine prin poze? Că oricum va veni şi momentul acela... :D
Se oferă cineva să-mi facă ordine prin poze? Că oricum va veni şi momentul acela... :D
02 februarie 2010
Hairpedia
Există "hairpedia". Deci, pe bune...
Later update (like 2 minutes later): Postul de faţă e legat de ăsta şi până nu găsesc o metodă să 1. nu mai îmi intre părul în ochi şi în gură, mai ales când dorm; 2. stea frumos la orice oră şi să nu mai albească, o mai dăm înainte cu vopsele de păr şi frizuri. Adică "eu" o dăm înainte.
Later update (like 2 minutes later): Postul de faţă e legat de ăsta şi până nu găsesc o metodă să 1. nu mai îmi intre părul în ochi şi în gură, mai ales când dorm; 2. stea frumos la orice oră şi să nu mai albească, o mai dăm înainte cu vopsele de păr şi frizuri. Adică "eu" o dăm înainte.
că îmbătrânesc
zău că nu mă deranjează. dar că nu pot opri firele albe de păr să apară, ei, asta mă scoate din minţi. fitness pentru asta sau o cremă, ceva, nu s-a inventat?
Am stat strâmb
Şi am cugetat drept: una dintre cele mai mişto realizări ale anului trecut a fost că l-am văzut pe Cohen în concert. Apoi m-am gândit la anul de dinainte: mă bucur că am văzut Veneţia. Din păcate, aceste două momente minunate din viaţa mea sunt legate şi de ceva teribil de neplăcut. Deci am nevoie să merg din nou la Veneţia şi să văd un concert Tom Waits, ca să echilibrez.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)