Familia mea urbană

Trebuia să scriu demult despre asta, dar uite că nu s-a nimerit. D şi T şi R sunt familia mea urbană şi orice s-ar întâmpla de acum încolo, ei aşa vor rămâne. Au devenit familia mea urbană într-un moment greu, într-un moment de mare singurătate, din care m-au ajutat să ies. Şi niciodată asta nu s-a schimbat. Timpul trecu, dar când mă apasă ceva, unul dintre reprezentaţii familiei mele urbane va fi acolo pentru mine, şi eu pe el îl caut.
Ce m-a apucat? A fost parada gay în România (detalii pe aici şi pe aici) şi eu nu m-am nimerit acolo. Nu am fost niciodată cu ei nici când locuiam la Bucureşti, că nu s-a potrivit, dar mi s-a ridicat părul pe mâini văzând pozele. Poate la anu’...
Mă rog, despre altceva vroiam să zic, în esenţă. În mine, minoritatea asta găseşte un puternic susţinător şi apărător, căci, aşa cum i-am răspuns odată unei matahale de bărbat însurat în vârstă de mai puţin de 30 ani, care m-am întrebat „care dintre ei e fata?”: „pe cine dracu’ interesează ce fac ei în pat?” (apropo, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să întrebe cineva dacă-mi place poziţia misionarului sau doggy style – e doar o paralelă!) Am cunoscut, datorită familiei mele urbane, mulţi gay, din mai multe categorii sociale. Nu sunt cu nimic diferiţi de nimeni, chiar dacă unii au gesturi mai efeminate, se îmbracă cu tricouri roz bombon (mă voi asigura să traduc textul ăsta în engleză şi spaniolă, ca să-l arăt celor doi prieteni ai mei de aici, gay şi ei!), sunt mai prost crescuţi, îşi vopsesc părul sau îşi epilează subsoara. Mă oboseşte pesre măsura judecata de valoare căreia sunt supuşi în permanenţă prietenii mei. Aş vrea să pot pili asperităţile minţilor înguste, aş vrea să-i dau amicei mele posibilitatea să nu se teamă să spună că are o iubită!
Eu nici n-am tresărit când prietenul meu mi-a zis că a descoperit că îi plac mai mult bărbaţii decât femeile, mama mea la fel. Nici unul dintre prietenii mei nu se simt stingheri în prezenţa lor. Şi de ce? Pentru că ei sunt oameni şi atât, unii dintre cei mai naturali şi mai calzi pe care-i ştiu. Lui R. i-am trimis sms după o aventură nocturnă, povestindu-i cu încântare ce tip cool am cunoscut. Pentru că ştiam că nu mă judecă. Lui T. i-am plâns în hohote la 3 dimineaţa, după o despărţire cumplită şi m-am prezentat la el în pat în pijamale. Pentru că ştiam că mă va îmbrăţişa şi-mi va spune că „Pisi, trece...”. Pe D. l-am sunat să-i spun că am nevoie de ajutor, şi că trebuie să-mi spună că sunt o persoană ok, căci altfel nu ştiu ce se va întâmpla cu mine... Pentru că ştiam că mă iubeşte necondiţionat.
Şi, în afară de aceste praguri pe care le-am trecut alături de familia mea urbană, vin chestiile „de poveste”. Beţiile cu D., după care diverşi oameni pe parcursul anilor s-au chinuit să ne ducă acasă pe două picioare, conversaţiile absolut ireale pe care le am, repetat, cu T. (în persoană sau, mai nou, pe messenger). Drumul la mare cu Matizul, râsul în hohote timp de trei ore, şi ruşinea cu care eu şi R. ne-am mărturisit unul altuia că am fi vrut să ne luăm parfumul cu noi (şi un pui de perniţă), dar că „nu se făcea”, la cort, la Vamă.
Şi câte şi mai câte, lucruri pe care le voi preţui pentru totdeauna, căci sunt fotografii din istoria familiei mele. Urbane.

No mess

Nu ştiu de ce, dar în ultima vreme m-a exasperat messengerul. Aşa că l-am închis. Să vedem dacă supravieţuim şi fără el. Mailul îl verific.

Crema catalană

La ce mare bucătară sunt io, mi s-ar părea o ruşine maximă să nu învăţ să gătesc cremă catalană (mai ales că-mi place de mor). Şi aşa descoperii că printre ingrediente se regăseşte... mălaiul! Credeam că doar prin părţile noastre se foloseşte.
Ceea ce-mi aminteşte de faptul că mi-a povestit cineva că în Republica Moldova mămăliga este prezentată drept fel naţional. Mda.

Telectuală

În vreme ce laptopul se chinuie să verifice bateriile (de unde Doamne iartă-mă mai multe, habar n-am), iar J. şi-ar dori să-mi instalez nuş’ ce certificat digital ca să-mi depun declaraţia de „renta” (bleax, bleax), întorc pe toate părţile problema cu cartea Elfului (detalii sub formă de leapşă, acum nu mai pot să link, şi-a schimbat omul blogul, m-am încurcat pe acolo). Deja devine o chestiune de onoare să răspund (iar eu am, vorba aia, onoarea nepătată), şi, când colo, nu sunt în stare. Căci problema n-ar fi complicată în sine (eu citind cărţi nenumărate, grupate pe autori – până îi dăm gata producţiile sau dăm de una mai neispirată, care ne taie elanul, nu ne lăsăm), doar că... Ei bine, io nu ţin minte mai nimic. Aşa că am parcurs cuminţel lista doamnei foste teroriste (pe care blog i-l citisem mai de demult, dar nu mi-o plăcut cum recenza acolo) şi drept urmare aleg să comentez despre cartea asta, pe care o cheamă Zâtul, de Tatiana Tostaia (1 şi 2 pe blogul amintit).
Am citit-o acum un an, mi-a plăcut căci era deosebită (iar acum citind critica LuciaT m-am minunat un pic că era primul rus contemporan parcurs de blogeriţă, mă rog).
Ce mi-a plăcut la carte şi de ce o ţin minte (aş fi ales Anna Gavalda, „Cea care alină” sau Anne Tyler, „Digging to America”, dar nu apăreau printre recenzate)? Păi în primul rând că era plină de cuvinte inventate, că prezenta o situaţie de stres neînţeleasă, care îmi plăcea (mă făcea să nu las cartea din mână), că era bine pusă în propoziţii şi pentru că stilul e cursiv şi legat. A continuat bine cartea, îmi amintesc, până i s-a stricat schepsisul (când cu Puşkinul) şi a încetat să mai facă sens.
Eh, oarecum m-am scos (şi mă scuz că n-am luat destulă lecitină să fiu în stare să scriu de alte cărţi care mai că-mi stau pe limbă – ceea ce tocmai îmi dă ideea să scriu io, de capul meu, despre ele, fără lepşe).

At

(...că iar mă ceartă monsoux - aşa se scrie, aşa se citeşte, apropo, - dacă mai zic coadă de maimuţă).
M-a învăţat o fată drăguţă cum să pun @ când am tastatura pe româneşte. Zic să-i mulţumim oficial, că fac pariu că nu eram unica în această situaţiune. Deci, apăsăm pe alt gr şi pe v, concomitent. Iese? (ceea ce-mi aminteşte de bancu' lu vară-mea cu ţ'ese!)

Vodka pentru toţi

O colaboratoare îmi trimite comunicatul de presă cerut şi, la finalul mesajului, acest citat: "The water's not vodka... and I'm not a duck." E pentru mine? E pentru ea? Şi dacă da, de ce (în ambele cazuri).

Visiting Europe for free

Useful link.

Fb

Când facebook a început să-mi propună cu obstinaţie să-l adaug pe fostul soţ pe lista de prieteni aş zice că şi-a depăşit atribuţiile. Există limite!

Pierdute pe vecie

Există undeva, prin „eterul” internetului, nişte texte pe care le-am trimis eu cândva pe e-mail cuiva drag. Contul de e-mail de pe care făceam asta era un hotmail, de la care am uitat, probabil parola şi care a fost eliminat.
Mai există undeva nişte scrisori pe care le-am schimbat într-o vară fierbinte cu doi băieţi, unul în vacanţă la Arad şi celălalt la Turda. Aşa de mult mi-ar plăcea să le am acum, dar cred că s-au pierdut definitiv în procesul îndelungatelor mele mutări prin ţară şi prin lume (aici n-am nici măcar albumul acela mic cu poze alb/negru, din facultate, la care ţin atât de mult). Viaţă, viaţă!

Apropo de sondaj

Aicişa rezolvăm dilema, engleza ar fi fost cea mai vorbită limbă de pe lume, dintre cele alese de je.

Catalana

Mi se întâmplă următoarea chestie: faptul că locuiesc la Barcelona mă expune, zi de zi şi fără voie, la limba catalană. Pe care am ajuns nu numai să o înţeleg, dar să o şi pot vorbi. Împotriva - clar împotriva - voinţei mele. No pot ser!

Barça, Barça

Pentru că mă întreba deunăzi prietena mea Gaba de ce nu mai scriu nimic aici, iată, scriu: am fost azi într-un bar de cartier să văz partida de fotbal Chelsea - FC Barcelona (căci era pe un canal de cablu, iar noi cablu nu avem, mă rog, la tele). Ce tare o fost! Au băgat catalanii gol în ultimul minut de prelungiri. Barul a explodat, toţi au început să cânte şi mi-a plăcut, chiar dacă n-am înţeles nici un cuvânt.