Pulitzer

Ce drăguţ!

"Am doar 18 ani..."

Deci, să ne înţelegem, sunt multe chestii pe care le pot schimba, modifica, influenţa, manipula. Dar vârsta nu e una dintre ele.
Îl citesc de ceva vreme pe un băiat din Cluj (subconştient, cred că-mi aminteşte de Mihoane!!!), la care mă râd hăhăit căci scrie bălării (dar le scrie cu vervă şi bine). Azi am descoperit că are 23 de ani. Ceea ce, în sine, nu mi-ar fi produs mare stres. Doar că dându-mă pe un youtube postat de respectivul pe blogul lui personal şi descoperind eu că omul are mai multe, găsesc printre imagini unul cu părinţii lui. Eh, şi uitându-mă eu în ochii lor văz că acei oameni sunt ceea ce eu zic „de vârsta mea”. De unde şi rezultatul – mă simt mai bătrână că, în loc să citesc blogul mamei/tatălui, io mustăcesc la al fiului.
Şi cum „ceea ce” e o expresie care-mi place şi pe care am transformat-o în tic verbal (în scris, sic!), continuăm: ceea ce nu m-ar fi impacientat prea tare, dar din link în link ajung pe blogul unei fete (prietenă a sus-numitului fiu) care (drepţi!) s-a născut în 1990.
Zău aşa, să se împartă internetul în „înainte” şi „după”, măcar când am eu dureri de cap legate de vârstă (pe ultima am avut-o la 22 de ani! Durerea, nu vârsta!).

Socială

Parcă de când am plecat eu din ţară lucrurile merg acolo mai bine (gata, măi, şi aici încep să mă dezmorţesc, ca un mare urs polar prins între gheţari timp de un şi). M-am întors acum dintr-un Braşov pe care l-am adorat din priviri, pe care l-am respirat zi de zi cu mare drag.
Şi, când mă întorc pe meleaguri catalane, dau peste proiectul ăsta, care mă uimeşte prin: participare, realizare, idee, temă. Foarte tare, domnule!

Prâslea

Un băiat pe care l-am cunoscut cândva mi-a spus o poveste, într-o noapte de amor, cu nişte mere de aur. Mă înnebuneşte gândul că nu mi-o pot aminti, cred că ar fi fost frumos de pus pe hârtie. Nici măcar câte mere erau nu ştiu. Trei? Cinci?
Şi, din aceeaşi categorie, am citit o carte întreagă despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei. N-am înţeles nimic, dar ce distractiv mi s-a părut...

Gândurile mele

Sunt momente în care mi-ar plăcea să nu-mi mai aud nici gândurile. În aceste momente sigur nu vreau să aud „pentru că te iubesc”.

Hehe

Colegii mei de serviciu au crezut că nu o să mă mai întorc din România! Hehe!

Ca şi mine

M-am urcat liniştită în tren, cu Helen făcându-mi cu mâna de pe peron. Domnul lângă care aveam bilet: "Mică, mică, dar uite ce forţă are!" (căci mi-am urcat singură bagajul în suportul dedicat). Prima ridicare nedumerită din sprânceană. Mă aşez, scot cartea, la care acelaşi domn cu care împart bou-vagonul: "Îmi dai şi mie cartea să citesc?". A doua ridicare nedumerită din sprânceană plus: Hopa, ne tutuim... Am zis că nu, mi-am scos muzica, mi-am înfipt-o în urechi. A început să vocifereze (nu auzeam ce, doar îi vedeam buzele mişcându-se şi simţeam cum mă umplu de draci!). Am ridicat ambele sprâncene, în cel mai dispreţuitor gest subconştient pe care am descoperit că-l fac conştient (sic!). Am respirat adânc, am scos caietul şi am umplut 10 pagini. Măcar bine că am inspiraţie! Omul citea cu mare interes ce aşterneam eu. Asta a fost! Sprâncenele nu mai ajută, m-am ridicat şi m-am dus lângă un tânăr bine crescut. Avea şi el două telefoane, ca şi mine, unul pe o reţea spaniolă.

Prietenii mei

Cineva mi-a spus acum ceva vreme că am mare noroc cu prietenii mei. Am replicat, destul de dur, că prietenii mi i-am ales, cultivat, îi iubesc şi fac diverse chestii pentru ei. Iar asta nu se cheamă noroc, se cheamă prietenie.
Sunt în România de joi noaptea, mă simt ca peştele în apă, am venit cu mintea încărcată (ea mi-a fost încărcată, între timp, şi mai mult) şi simt că e exact locul în care trebuia să vin. Nimic nu se compară cu "acasă", cu sentimentul pe care oamenii pe care îi cunosc şi mă cunosc mi-l dau, cu lucrurile pe care le port în inimă atunci când sunt departe şi cu locurile care-mi trezesc, aşa, căldură...
Sunt bine şi o să fiu şi mai bine. Mulţumesc, dragilor!

Mi s-a părut interesant

Un link de pe bbc.co.uk.

Patriotismul

N-am fost niciodată cine ştie ce naţionalistă, dar, de când m-am trezit printre iberici, mărturisesc că mă încearcă nişte simţiri (unde poate vin în comparaţie cu diverse "aere" pe care actualii mei concetăţeni le arborează vis-a-vis de est-europeni).
Stau de vreo 3 ore lipită de hotnews.ro ca să văd cum evoluează situaţia din Chişinău. Apreciez rapiditatea cu care se postează ştiri pe acest portal şi comentariile cititorilor, care le însoţesc. O revoluţie pe net!

Viena

Luna viitoare îmi cumpăr bilet de intrare la un concert de muzică simfonică în Viena pentru ziua mea. De aici. Dau o bere şi un ştrudel dacă mai vin şi alţii în ziua amintită.
Şi am mai vorbit de asta aici.

OMG

Deci, asta e de departe prea mult!!! Cineva a ajuns la mine pe blog căutând: "prietena mea nu se spala la pasarica". A dat click pe textul ăsta, care, se pare, a răspuns întrebărilor lui existenţiale! Mai că mi-a venit să "google" myself întrebarea omului... Râd de mă prăpădesc!

Clarificare

Dragi oameni, să ştiţi despre mine că sunt bine, sănătoasă (ne referim în exclusivitate la caracteristicile fizice, datorită faptului că am ajuns la venerabilă vârstă la care nu mai cred că la "mansardă" se va schimba vreodată ceva). Aşadar, am trecut printr-o criză foarte aproape de ceea ce, într-un limbaj de lemn se apreciază drept "existenţială", provocată fiind de imigraţia mea (al cărei proces de acceptare s-a sfârşit, cu această ocazie), de descoperirea bruscă a faptului că fac 35 de ani anu' ăsta (pe care îi voi sărbători la Viena, la un concert de Mozart, sigur-sigur!) şi de mai multe alte mărunţişuri produse de trecutul meu complicat şi de prezentul pe măsură.
Ei, dar cum nu sunt singură pe lume (dovadă nenumăraţii oamenii care m-au susţinut când m-am suit pe pereţi), am trecut, cu chiu cu vai (mai cu vai decât cu chiu) peste acest trist şi "încercător" moment. Rămâne cum am stabilit şi pregătesc o nouă curticică de povestiri (că asta ştiu să fac, să scriu - vorbesc la fel de mult, şi, poate, chiar mai bine, dar nu merge pe blog).

PS. Mi-a venit în minte expresia "limbaj de lemn" citind editorialul domnului Zoltan Kovacs, unul dintre foştii mei şefi, în care anunţă că închide Agenda Zilei (am constatat cu stupoare că layoutul ziarului e aşa cum îl ştiam eu, şi de atunci au trecut, pe uşor, vreo 10 ani!).

Eu, ca nimeni

Mi-am cumpărat întâi zborul de întoarcere, acum caut să văd cu ce să mă duc încolo. În altă ordine de idei, tot eu, ca nimeni, am avut nevoie de vacanţă ca să fiu acasă de Paşti, în vreme ce toţi ăştia au de la sine, două sau mai multe zile. M-am gândit că nu e drept. Doar pentru că eu mi-s ortodoxă. Dar mi-a trecut repede gândul, abia aştept să mănânc mici şi ciorbă de burtă şi 1.000 de chestii bune (ficăţei şi alte nebunii).