Câte vieţi mai am?

Astăzi a murit Pablo, un cincilă pe care îl cunosc de mulţi ani (sau doilă, sau treilă). Nu era aşa bătrân, dar era bolnăvior în ultima vreme. Ştiu că lui Cri o să-i pară tare rău de el, şi mie la fel. A locuit în Berceni, apoi pe Baba Novac... A fost luat în grijă cât stăpânii lui au fost plecaţi de diverşi oameni, printre care Robert, care-l numea „pisica”. A convieţuit cu pisicile mamei mele şi iepurii lui Patrocla, pe timp de iarnă, la Braşov. Cea mai apropiată relaţie pe care eu am avut-o cu el a fost în săptămâna cât l-am găzduit în apartamentul de pe Calea Victoriei şi despre care relaţie am o amintire extrem de plăcută (chiar făcea ca trompeta noaptea!). L-am scos la „aerisit” într-o seară pe balcon (era o căldură sufocantă în Bucureşti) şi n-am mai putut să-l prind ca să-l bag înapoi în cuşcă. Era iute ca o zvârlugă, iar blana lui foarte mătăsoasă îl făcea imposibil de prins. De când întindeam eu mâinile până când le făceam căuş, el dispărea. Iar când apucam să-l prind, practic, aveam sentimentul că am o pasăre nefericită în mână (nu se zbătea, era doar... iute rău). Am râs grozav în seara aceea, căci nu vedeam nici o soluţie pentru a închide bila de blană înapoi în cuşcă şi fiecare încercare eşuată mă binedispunea şi mai tare. Nu-mi amintesc cum l-am prins, până la urmă.
Cert e că azi, când am aflat că a murit (şi mi-au trecut prin minte momentele în care îmi amintesc de el), m-am gândit aşa, generic, cum ni se schimbă viaţa, cum trecem de la etapă la etapă, de la stare la stare, cum avansăm, stagnăm, ne aruncăm înainte, întoarcem foaia şi ştergem cu buretele când nu mai putem altfel. Eu, personal, sunt la a treia viaţă, total distinctă de cele de dinainte (ar mai fi şi a patra, practic, între ele, dar a fost atât de scurtă, că n-am apucat să mi-o definesc prea bine). Şi cred că mă mai pregătesc pentru câteva de acum înainte.