More then five years ago, when I moved to Spain, I had a dream.
As I never turned it into reality, it stayed put. But it grew and grew. Now my dream is well backed and ready to be launched.
A beautiful dream of travel and stories. Travel stories, that is.
07 iulie 2013
07 martie 2013
Iubire
Nu mă pricep eu la poezie și romantisme, dar știu să recunosc frumusețea gestului urban pe care un băiat îl face de a o lua în brațe pe iubita lui pentru a o traversa o baltă.
29 ianuarie 2013
Mare!
Am fost pe val și sub val atâta timp, am alergat pe lângă viața mea și am încercat s-o depășesc sau s-o las în urmă de atâtea ori încât știu toate scurtăturile și toate răspântiile demne de luat în seamă.
Mi-am potrivit pasul cu motoare în trombă și cu biciclete prăpădite, mi-am pus ochelari și cască de protecție sau mi-am desfăcut părul în vânt...
M-am oprit în praf și în prag de atâtea ori (de o parte și de alta a ușilor), am ridicat ochii spre lucarne murdare și i-am mijit prin atâtea geamuri clare, încât știu să mă orientez după soare din orice loc întunecat și nepotrivit în care mă trezesc.
Dar au trecut. Gata cu valurile și cu drumurile și cu potrivirea ritmului cu oameni care nu mă merită. M-am făcut mare!
Mi-am potrivit pasul cu motoare în trombă și cu biciclete prăpădite, mi-am pus ochelari și cască de protecție sau mi-am desfăcut părul în vânt...
M-am oprit în praf și în prag de atâtea ori (de o parte și de alta a ușilor), am ridicat ochii spre lucarne murdare și i-am mijit prin atâtea geamuri clare, încât știu să mă orientez după soare din orice loc întunecat și nepotrivit în care mă trezesc.
Dar au trecut. Gata cu valurile și cu drumurile și cu potrivirea ritmului cu oameni care nu mă merită. M-am făcut mare!
19 decembrie 2012
Anul ăsta
Pe când lucram cu Daniela, la 121.ro, am învățat să-mi fac rezoluții de an nou. Și m-am ținut de idee. Se apropie finalul de an – pentru mine, un pic mai repede, căci a fi în România mă scoate din ritmul meu, mă trimite într-o lume ușor de basm, cu zăpadă, oameni buni și fără griji (viața mea reală nu e chiar așa, țin să precizez!) – și mă adun pentru anul viitor.
Pe moment, însă, am multe gânduri despre anul care a trecut. A fost un an straniu, cu multe lupte interioare, un an frumos și cald, cu mulți, mulți oameni de calitate. A fost un an pe care l-am petrecut – aproape jumătate – în România sau cu „oamenii mei” (care sunt români...). M-am revăzut cu prieteni dragi (cu unii după 20 și ceva de ani!), mi-am reevaluat trecutul și mi-am pus noi cărămizi pentru viitor. M-am regăsit cu mare drag pe mine însămi după foarte mulți ani de dureri și tristeți și chinuri (să ne înțelegem, nu mă plâng, doar mă bucur că sunt cine sunt acum).
Am trecut prin dileme grave („mai stau?”, „mă întorc?”, „unde plec de aici?”), am acceptat provocări ciudate (o relație cu termen-limită, orar de lucru de 12 ore...) și am făcut multe poze în multe locuri frumoase. Am strâns din dinți când majoritatea prietenilor mi-au spus că-s nebună să cred că pot face ceea ce cred că pot face la anu’ și mă bucur că nu le-am tras (încă) un șut în fund („dacă nu-mi iese, nu-mi iese, dar lăsați-mi aripile în pace, ce vă mănâncă undeva să mi le tot tăiați?”).
Să vină 2013, deci, că sunt pregătită!
Pe moment, însă, am multe gânduri despre anul care a trecut. A fost un an straniu, cu multe lupte interioare, un an frumos și cald, cu mulți, mulți oameni de calitate. A fost un an pe care l-am petrecut – aproape jumătate – în România sau cu „oamenii mei” (care sunt români...). M-am revăzut cu prieteni dragi (cu unii după 20 și ceva de ani!), mi-am reevaluat trecutul și mi-am pus noi cărămizi pentru viitor. M-am regăsit cu mare drag pe mine însămi după foarte mulți ani de dureri și tristeți și chinuri (să ne înțelegem, nu mă plâng, doar mă bucur că sunt cine sunt acum).
Am trecut prin dileme grave („mai stau?”, „mă întorc?”, „unde plec de aici?”), am acceptat provocări ciudate (o relație cu termen-limită, orar de lucru de 12 ore...) și am făcut multe poze în multe locuri frumoase. Am strâns din dinți când majoritatea prietenilor mi-au spus că-s nebună să cred că pot face ceea ce cred că pot face la anu’ și mă bucur că nu le-am tras (încă) un șut în fund („dacă nu-mi iese, nu-mi iese, dar lăsați-mi aripile în pace, ce vă mănâncă undeva să mi le tot tăiați?”).
Să vină 2013, deci, că sunt pregătită!
13 noiembrie 2012
Go to the theatre, for God's sake!
‘Stop doing that!’; ‘I’m not doing anything!’; ‘Yes, you are. That annoying gesture with your mouth.’; ‘But, but...’
The guy coming towards me on the side walk gave me a strange look. I was talking to myself (again). My only luck is that my language is difficult to understand (I’m Romanian).
I’m basically taking to myself when I see something nice, a building, a picture, a book and there's no one around to share to thought to. I manifest my desire to watch a film, to go to a theatre play or to the opera. Out loud, in my own language.
My normality was never an issue (at least for myself – I’m pretty sure my peers have their own ideas on that, but well...). I went to see ‘Bonkers!’ in confidence, knowing that it is for my type of people.
Guess what? It was! Go see it until it disappears, they play two more representations, next week-end, on the 17th and 18th of November in Barcelona, calle Julia Portet 5 (details here).
Please tell them that their pills worked wonders for me. Look up for Jacobs and his group, they will know what to prescribe to you. Just don’t miss it! ‘You’ve already said that!’; ‘No, I haven’t...’; ‘Yes you did’; ‘Oh, just leave me alone. One of these days, I’m gonna get myself another interior voice, a friendly one’; ‘Shut up, woman!’
'Bonkers!' by ProjectB at Centro de Arte. Mutuo (Julia Portet 5, Bcn) |
Please tell them that their pills worked wonders for me. Look up for Jacobs and his group, they will know what to prescribe to you. Just don’t miss it! ‘You’ve already said that!’; ‘No, I haven’t...’; ‘Yes you did’; ‘Oh, just leave me alone. One of these days, I’m gonna get myself another interior voice, a friendly one’; ‘Shut up, woman!’
18 octombrie 2012
16 august 2012
Mushy me
Am furat-o de la Kalimero, că m-a inspirat. Devin mushy mushy.
Când va fi să mor, vreau să pot răspunde cu DA la toate întrebările de mai jos:
1. Ai fost bună cu tine?
2. Ți-ai asumat riscuri?
3. Ai râs și te-ai învârtit în soare?
4. Ți-ai urmat instinctul?
5. Ai dat fără să aștepți nimic în schimb?
6. Ai iertat și ai șters totul cu buretele?
7. Ți-ai împlinit visele?
8. Te-ai legat cu adevărat de cei din jur?
9. Ți-ai permis să fii liberă?
10. Ai învățat să iubești?
Când va fi să mor, vreau să pot răspunde cu DA la toate întrebările de mai jos:
1. Ai fost bună cu tine?
2. Ți-ai asumat riscuri?
3. Ai râs și te-ai învârtit în soare?
4. Ți-ai urmat instinctul?
5. Ai dat fără să aștepți nimic în schimb?
6. Ai iertat și ai șters totul cu buretele?
7. Ți-ai împlinit visele?
8. Te-ai legat cu adevărat de cei din jur?
9. Ți-ai permis să fii liberă?
10. Ai învățat să iubești?
05 august 2012
Evanghelie la plajă
Între „Evanghelia după Isus Cristos”, gândurile legate de evenimentul de aseară și gălăgia produsă de grupul mare de spanioli cu copii care mi s-au așezat cu prosoapele practic în cap, când m-am trezit cu nisip pe mine nici n-am mai tresărit. Puștiul se uita hlizindu-se la mine, cu o naivitate și o tandrețe pe care nu reușesc încă s-o înțeleg (cine știe dacă o voi înțelege vreodată). Aș fi putut să mă enervez, dar nu m-am enervat. Mama lui l-a luat repede de lângă mine spunându-i – în catalană – să lase oamenii în pace. Nu mi-am mai dezlipit ochii de pe straniul cuplu, mamă și fiu, în cele câteva ore care au urmat.
Înaltă, tânără, tunsă aproape chilug, cu mișcările de panteră pe care le cunosc atât de bine, avea în ochi o tristețe care trecea dincolo de lentilele negre ale ochelarilor de soare.
Nu avea corpul pe care noi, albele, îl invidiem atât de mult: mușchi bine definiți, osatură perfectă, dinți aliniați și strălucitori. Avea sânii mici, picioare lungi, dar cu multă celulită, piele cu multe imperfecțiuni (nu netedă, cum eram eu obișnuită). A terminat sticla de vin roșu cât a stat pe plajă (venise cu ea desfăcută, în mână) și a făcut tot ce-a putut pentru a-și opri fiul din a (mai) face tâmpenii. I-a reușit când l-a lăsat să golească întreg conținutul cremei de plajă pe care, cu mult spor, și-a întins-o pe piele, într-un strat gros, care l-a transformat într-o mică maimuțică albă.
Am privit-o cu tristețe, mi-ar fi plăcut să mă împrietenesc cu ea, să aflu ce i s-a întâmplat de a deprimat-o într-atât... Și, mai ales, să-i spun că totul o să fie bine. Până la urmă...
Înaltă, tânără, tunsă aproape chilug, cu mișcările de panteră pe care le cunosc atât de bine, avea în ochi o tristețe care trecea dincolo de lentilele negre ale ochelarilor de soare.
Nu avea corpul pe care noi, albele, îl invidiem atât de mult: mușchi bine definiți, osatură perfectă, dinți aliniați și strălucitori. Avea sânii mici, picioare lungi, dar cu multă celulită, piele cu multe imperfecțiuni (nu netedă, cum eram eu obișnuită). A terminat sticla de vin roșu cât a stat pe plajă (venise cu ea desfăcută, în mână) și a făcut tot ce-a putut pentru a-și opri fiul din a (mai) face tâmpenii. I-a reușit când l-a lăsat să golească întreg conținutul cremei de plajă pe care, cu mult spor, și-a întins-o pe piele, într-un strat gros, care l-a transformat într-o mică maimuțică albă.
Am privit-o cu tristețe, mi-ar fi plăcut să mă împrietenesc cu ea, să aflu ce i s-a întâmplat de a deprimat-o într-atât... Și, mai ales, să-i spun că totul o să fie bine. Până la urmă...
18 iulie 2012
22 de ani
Am un prieten de 22 de ani. Lumea pare a lui, pentru că încă nu știe că nu e. El încă nu știe ce înseamnă disperarea că ai investit în ceva ce n-a meritat, că ai luptat pentru ceva care a fost o himeră sau că ai crezut în ceva ce nu a existat.
Mă uit la el cu ochii mari, cum trăiește o viață care, de la înălțimea vârstei mele, pare tristă, dar care pentru el e genială.
Îmi place să-mi petrec timpul cu el pentru că-mi reamintește de o altă realitate, pe care am uitat-o (ce mai, nici nu mai știu c-am cunoscut-o).
Sper că prin „simpatie” să mă molipsesc de la el. Și să zâmbesc iar din orice și să cred orice.
Mă uit la el cu ochii mari, cum trăiește o viață care, de la înălțimea vârstei mele, pare tristă, dar care pentru el e genială.
Îmi place să-mi petrec timpul cu el pentru că-mi reamintește de o altă realitate, pe care am uitat-o (ce mai, nici nu mai știu c-am cunoscut-o).
Sper că prin „simpatie” să mă molipsesc de la el. Și să zâmbesc iar din orice și să cred orice.
10 iulie 2012
Que mojarse es crecer...
"Y aunque te haga calor
vete igual por el sol
que la sombra está bien
pa'los blandos de piel
que les pique el sudor
Si le da por llover
no te dé por correr
que mojarse es crecer
y corriendo entre charcos
te puedes caer."
vete igual por el sol
que la sombra está bien
pa'los blandos de piel
que les pique el sudor
Si le da por llover
no te dé por correr
que mojarse es crecer
y corriendo entre charcos
te puedes caer."
30 mai 2012
09 martie 2012
09 februarie 2012
Sorry about the layout
I tried something, I didn't make it and now I'm too sleepy to fix it. Maybe tomorrow. Please excuse the mess. :D
01 februarie 2012
Good evening Romania, good evening Budapest!
Well, it happened. Someone asked me today, when hearing I'm Romanian, if I'm from... Budapest. Grin!
Balance
"Lately, this balance has been off for you, and responsibilities and hard work have dominated your life. You may have felt that, at times, that life is a never-ending series of demands, and you may have wondered if this was to be how life would be from now on. No, dear Libra. Things will improve, and actually, parts of February will dotted with bright spots of happiness." (Astrologyzone)
As I previously stated, this is going to be a good year!
As I previously stated, this is going to be a good year!
26 noiembrie 2011
Violența de gen
M-am trezit cu o zi mai târziu (25 noiembrie e ziua internațională de luptă împotriva violenței de gen sau în familie, cum s-o spune), dar țin să pun linkurile și cifrele astea.
Să descopăr că în Spania violența împotriva femeilor se manifestă la un nivel atât de ridicat a fost de la început un șoc pentru mine. El s-a adâncit când am început să văd cum sunt tratate femeile aici și că nu există absolut nici un semn de schimbare.
Harta violenței de gen (Spania 2010).
Arhiva El Pais pe tema asta (graficul din 2004 e șocant, violența crește, nicidecum nu scade).
Și pentru că cifrele nu înseamnă nimic dacă nu se compară, puțină Românie. Desigur, populația Spaniei e de două ori mai mare decât a României.
Cam astea sunt campaniile pe care eu le-am văzut în cei patru ani de imigrație. Nu sunt un geniu publicitar, dar pot să-mi dau cu părerea dacă au sau nu impact. N-au.
Să descopăr că în Spania violența împotriva femeilor se manifestă la un nivel atât de ridicat a fost de la început un șoc pentru mine. El s-a adâncit când am început să văd cum sunt tratate femeile aici și că nu există absolut nici un semn de schimbare.
Harta violenței de gen (Spania 2010).
Arhiva El Pais pe tema asta (graficul din 2004 e șocant, violența crește, nicidecum nu scade).
Și pentru că cifrele nu înseamnă nimic dacă nu se compară, puțină Românie. Desigur, populația Spaniei e de două ori mai mare decât a României.
Cam astea sunt campaniile pe care eu le-am văzut în cei patru ani de imigrație. Nu sunt un geniu publicitar, dar pot să-mi dau cu părerea dacă au sau nu impact. N-au.
12 noiembrie 2011
România mea
Nu-mi găsesc somnul. M-am întors în toiul nopții acasă și am găsit un offline de la o amică: „gata, ți-am citit și comentat, să dea cu pietre și în mine, dacă e cazul”. Mi-a stat inima în loc. A apărut articolul.
Am citit cu înfrigurare cele câteva comentarii postate în cele trei ore de la publicare. Mi s-a tăiat respirația. Locuiesc de câțiva ani în altă țară și am o mare nostalgie față de România. Față de România mea. Un Brașov civilizat, o Timișoară educată și un București cosmopolit. Uitasem că România e, de fapt, alta. Dar eu tot mai sper în ea, deși chiar acum îmi lasă un gust amar. Dar trece și asta. Sper să public în curând o carte și sper să trezească cel puțin tot atâtea comentarii. Îmi doresc, desigur, o altă calitate a lor.
Am citit cu înfrigurare cele câteva comentarii postate în cele trei ore de la publicare. Mi s-a tăiat respirația. Locuiesc de câțiva ani în altă țară și am o mare nostalgie față de România. Față de România mea. Un Brașov civilizat, o Timișoară educată și un București cosmopolit. Uitasem că România e, de fapt, alta. Dar eu tot mai sper în ea, deși chiar acum îmi lasă un gust amar. Dar trece și asta. Sper să public în curând o carte și sper să trezească cel puțin tot atâtea comentarii. Îmi doresc, desigur, o altă calitate a lor.
04 noiembrie 2011
Locul magic
O prietenă e la Timișoara acum. Vorbesc cu ea pe mess și îi spun unde să se ducă, ce să vadă. Desigur, acolo e și mai noapte decât aici, e frig și ea e singură. Și dacă s-ar duce în Piața Unirii, nu ar vedea ce văd eu cu ochii minții: pe mine și pe Dani, tineri de tot, așezați pe banca de piatră, eu plângând pentru o iubire, el consolându-mă. În „complex”, nu ar vedea locul unde Borco a intrat în plin în mașina lui S., căci desigur s-a reasfaltat demult și s-a schimbat arhitectura. N-ar vedea nici căminul 15, unde stăteau Lucaciu și Mihoane, căci și dacă mai e, sigur nu e cum era pe vremuri.
Am rugat-o să facă o poză cu casa de pe Telegrafului 101, dar știu că mai sunt doar zidurile cum le știam. Unde am locuit eu în facultate, casa tatălui meu, e acum o tipografie.
Locurile magice mai există doar în amintirea mea.
Am rugat-o să facă o poză cu casa de pe Telegrafului 101, dar știu că mai sunt doar zidurile cum le știam. Unde am locuit eu în facultate, casa tatălui meu, e acum o tipografie.
Locurile magice mai există doar în amintirea mea.
30 octombrie 2011
Marea
Acum marea e la zece minute de mers cu bicicleta. Cât de mult îmi place marea...
Doar că acum mama e departe, Cri-Cri la fel, tata nu mai e deloc. Gaba stă la munte, nici vorbă să mai călcăm Năvodari-ul împreună. Dani crede că va îmbătrâni singur (spre deosebire de mine, care consider că voi muri singură), Robert a dispărut, Bogda, Borco, Alin, well, sunt și ei departe. Amorsito înfofolită în cearșaf e acasă la ea, tot departe, la fel și ceilalți oameni cu care am împărțit de-a lungul timpului, an de an, marea.
Doar că acum mama e departe, Cri-Cri la fel, tata nu mai e deloc. Gaba stă la munte, nici vorbă să mai călcăm Năvodari-ul împreună. Dani crede că va îmbătrâni singur (spre deosebire de mine, care consider că voi muri singură), Robert a dispărut, Bogda, Borco, Alin, well, sunt și ei departe. Amorsito înfofolită în cearșaf e acasă la ea, tot departe, la fel și ceilalți oameni cu care am împărțit de-a lungul timpului, an de an, marea.
24 octombrie 2011
3, 2, 1, E, B
Urc în lift de la serviciu, de la etajul al treilea, căci eu acolo lucrez. La al doilea se suie o duduie care întreabă dacă cobor (liftul afară are săgeți cu urcat și coborât; în fine, da coboram). A apăsat pe toate butoanele, spre marea mea hlizeală. Și la etajul I și la Entreplanta dă să coboare. La parter (planta baja), n-a mai îndrăznit. Ce distracție, dom’le, ca pentru o zi ploioasă.
23 octombrie 2011
Cerul
Cerul stă aproape atârnat de clădiri, căldura ireală a vremii fără soare m-a făcut să mă gândesc că astăzi ceva-ceva se va întâmpla.
22 octombrie 2011
Muffin
- Un muffin de iaurt, vă rog (am pronunțat muffin pe englezește, deși vorbeam pe spaniolă).
- Un ce?
Eu mă adun și prounț pe spaniolește:
- Un muffin de iaurt (desigur, pentru ochiul experimentat, nu este nici o diferență între cele două cuvinte). Spaniolii pronunță cuvintele englezești cum se scriu, în cazul acesta, „mufin”.
- A, un muffin. Oricum nu contează cum îl pronunți, e un cuvânt fără sens.
Să vizionăm: muffin pe englezește și muffin pe spaniolește.
Apropo, că tot vorbirăm, care știți a pronunța pe spaniolește, citiți cu voce tare cuvântul „iceberg”. Eh?
- Un ce?
Eu mă adun și prounț pe spaniolește:
- Un muffin de iaurt (desigur, pentru ochiul experimentat, nu este nici o diferență între cele două cuvinte). Spaniolii pronunță cuvintele englezești cum se scriu, în cazul acesta, „mufin”.
- A, un muffin. Oricum nu contează cum îl pronunți, e un cuvânt fără sens.
Să vizionăm: muffin pe englezește și muffin pe spaniolește.
Apropo, că tot vorbirăm, care știți a pronunța pe spaniolește, citiți cu voce tare cuvântul „iceberg”. Eh?
20 octombrie 2011
Îmi place când oamenii mei se schimbă
Nu-mi place când devin niște ”plante” patetice care nu mai știu să gândească și înghit pe nemestecate ce le vând alții.
18 octombrie 2011
Scurtă istorie
Pe stradă, din întâmplare, te întâlnești cu rude, foști colegi de școală, foști colegi de serviciu, foști vecini. Eu, pe stradă, mă întâlnesc cu oameni pe care i-am cunoscut acum cel mult patru ani. Căci n-am făcut grădinița și școala aici, iar actualul meu loc de muncă e același de când am venit. Drept care mă încearcă o mare bucurie când dau din întâmplare pe stradă peste cineva cunoscut. Acum vreo trei ani și jumătate, mi-am întâlnit coafeza. Am sărbătorit vreo două ore, în gând, faptul că nu mă mai simțeam chiar atât de străină.
16 octombrie 2011
De vinete
Dintre toate mâncărurile, mi se pare că salata de vinete trece prin cea mai profundă metamorfoză: de la vinetele pârlite, care lasă un sos urât și cleios, la masa verde deschis care îmbie la înfulecare.
15 octombrie 2011
The nicest thing
“You’re smiling like that again. The other day I found myself smiling the way you do when you think about something; it’s a strange smile. I like it.”
12 octombrie 2011
Barcelona mea
Am un album pe FB pe care-l cheamă chiar așa. În el sunt fotografii de om care locuiește aici (de aproape patru ani), pe care le-am adunat din drumurile mele de zi cu zi: spre serviciu/casă, bibliotecă, plajă, supermarket, aeroport. N-am fost niciodată în vacanță aici; prima dată când am venit – o frumoasă surpriză de ziua mea de la un băiat care mă iubea – am stat la Sant Cugat și am vizitat orașul în căutare de cartiere în care ne-ar fi plăcut să locuim. N-am vizitat majoritatea obiectivelor turistice (stau lângă Sagrada de jumate de an, nici prin cap nu mi-a trecut să stau la coadă ca să intru), nici n-am făcut ceea ce fac în orașele în care plec în scurtele mele vacanțe.
Azi mi-am făcut cinste cu o experiență nouă: m-am suit în busul turistic (linia roșie) ca să văd ce văd zilnic hoardele de turiști care mă calcă pe mine pe nervi . Paranteză: turiștii sunt acei oameni care vin la Bcn ca să caște ochii la clădiri de pe pista de bicicletă, care se zgâiesc la Sagrada din mijlocul stației de autobuz, ca să nu se poată oamenii urca și coborî, sunt acei oameni care umplu zi de zi Rambla până la refuz și care se îmbată ca porcii și rag pe străzi.
Cu această ocazie, am primit un cadou incredibil: am fost singură în autobuzul supraetajat, mi-am ales locul – chiar în față, pe dreapta (m-a învățat tata să nu stau pe stânga, că sunt mai multe gaze de eșapament), drept care mi-am permis să aplaud în voie bucuria care m-a înconjurat.
M-a bătut soarele în cap pe tot traseul, turiștii s-au urcat și au coborât din teleguță, eu și bucuria mea am rămas mai departe acolo, făcând turul complet, ignorând foamea cumplită și făcând poze la niște lucruri pe care nu le-am văzut niciodată de la înălțimea aceea. Fascinant! Frumoasă Barcelona, dom’le. Mi-a plăcut experiența, dar încă nu mă simt turist, rămân la statutul meu de călător. Revin cu detalii despre alte obiective turistice (când oi avea timp).
Azi mi-am făcut cinste cu o experiență nouă: m-am suit în busul turistic (linia roșie) ca să văd ce văd zilnic hoardele de turiști care mă calcă pe mine pe nervi . Paranteză: turiștii sunt acei oameni care vin la Bcn ca să caște ochii la clădiri de pe pista de bicicletă, care se zgâiesc la Sagrada din mijlocul stației de autobuz, ca să nu se poată oamenii urca și coborî, sunt acei oameni care umplu zi de zi Rambla până la refuz și care se îmbată ca porcii și rag pe străzi.
Cu această ocazie, am primit un cadou incredibil: am fost singură în autobuzul supraetajat, mi-am ales locul – chiar în față, pe dreapta (m-a învățat tata să nu stau pe stânga, că sunt mai multe gaze de eșapament), drept care mi-am permis să aplaud în voie bucuria care m-a înconjurat.
M-a bătut soarele în cap pe tot traseul, turiștii s-au urcat și au coborât din teleguță, eu și bucuria mea am rămas mai departe acolo, făcând turul complet, ignorând foamea cumplită și făcând poze la niște lucruri pe care nu le-am văzut niciodată de la înălțimea aceea. Fascinant! Frumoasă Barcelona, dom’le. Mi-a plăcut experiența, dar încă nu mă simt turist, rămân la statutul meu de călător. Revin cu detalii despre alte obiective turistice (când oi avea timp).
07 octombrie 2011
04 octombrie 2011
Anul III
Anul III
pentru mine a fost un coșmar.
Dacă aș fi citit horoscoape pe vremea aia, probabil aș fi descoperit că niște
stele s-au pus de-a curmezișul și mi-au futat mie direcția. Dar nu citeam, așa
că am luat lucrurile cum au venit.
M-am mutat de
acasă (că nu mai suportam frigul), la Otilia (D-zeu să-i dea sănătate!), cu
Lucaciu. Mi-am luat micul dejun, timp de luni de zile, constând dintr-o cafea
și o țigară, nu m-am dus la școală și n-am învățat nimic. Totul a culminat cu
„dimineața” pe la 12 când Borco a venit cu o pungă plină cu bere pe care „să o
bem”. Ba nu, a culminat cu Lucaciu și Sorin intrând în casă într-o seară
povestind cum l-au lăsat pe același Borco într-un bar și s-au cărat ca
șobolanii. Iar Borco a sunat la ușă în relativ scurt timp și când Lucaciu a
deschis, i-a tras o directă direct în ochi (nu mai știu care, presupun că
stângul, că Borco era dreptaci).
Ei, dar nu despre
asta e vorba aici. Din nenorocitul ăla de an III am două amintiri superbe.
Amândouă sunt cu Borco. Prima e dintr-o noapte când am băut mult, eu cu D. și
cu Sorin, o sticlă de vin roșu și apoi una de alb. Rezultatul a fost o
pulbere... de stele. Trecem peste cascadoriile cu Borco dând cu piciorul unei
cutii de iaurt și murdărindu-și mândrețe de ciocate, și peste partea cu ei
târându-mă la Bingo (unde scria la intrare că persoanele în stare de ebrietate
n-au ce căuta!) și ajungem la o adunare în miez de noapte la care Lucaciu a
produs sarmalele imense și celebre de Pecica. Și Borco a avut grijă de mine,
deși de obicei noi aveam de el, că el era „răul”, noi eram „bunii”.
A doua poveste a
anului III e cu re-re-urile. Se dusese pe copcă examenul de nu-știu-ce engleză,
nu l-am luat în iarnă, vară, toamnă, începea anul școlar (ultimul) și eu eram
tot în anul III. Ne-am adunat (cam în ceasul al doișpelea), eu cu Borco și cu
Răducu, să învățăm. Și, când colo, ne-am petrecut toată noaptea cântând la
chitară (mai mult Radu, că noi nu știam să zăngănim).
Atâta! Acest post
nu are morală. E doar o amintire. De fapt, două. Și se trage de la faptul că
m-a sunat Răducu azi, să-mi spună „La mulți ani!”. Și că ni se pare amândurora
că am trăit vreo câteva seturi de vieți de atunci. Sunt doar vreo 15.
03 octombrie 2011
De ce m-aș supăra?
Ea îi spusese lui
ceva și el s-a supărat. Când am urcat eu în autobuz, stăteau deja la două
rânduri de scaune distanță, ea în față, el în spate. Ea striga peste umăr, ca
și cum ar fi avut o conversație absolut normală cu el. După o vreme, a tăcut. A
reînceput să vorbească pe un ton blajin, spunându-i: „Vino lângă mine, Miguel.”
El, nimic.
Ea insistă, dar
pe un ton liniștit și ușor șăgalnic: „Hai, vino! Te-ai supărat?”. El, ridicând
tonul pe măsură ce repetiția își vedea de drumul ei, nestingherită: „De ce m-aș
supăra? De ce m-aș supăăăăraaa? Deee ceee m-aș supăăăăăraaaa?”.
Ea, pe cel mai
liniștit ton din lume îi replică: „Hai lângă mine și gata!”. Și el a venit. Restul
călătoriei și-au petrecut-o ținându-se de mână și șușotind. Aveau maxim 14 ani.
27 septembrie 2011
De când...
O zi coerentă, dureroasă și rotundă cum a fost aceasta nu se putea încheia decât cu: ”For Valentina, because every day is a new life!” pe un semn de carte, din timpuri... well, din timpuri...
O zi ca oricare alta
Sunt momente în
viață când totul se schimbă, când nimic din ce știai nu mai are sensul,
semnificația sau culoarea pe care o aveau. Și, oricât te-ai strădui, ele nu mai
pot fi schimbate înapoi. Poate că nici nu trebuie... Ce știu eu...
24 septembrie 2011
The guy I love…
-
never heard of Depeche Mode or
The Cure before I introduced them to him (we liked, though, the same Tracy
Chapman album)
-
believes that Sagrada Familia
will fall into pieces because it’s too big
-
does not eat blue cheese (may
be convinced to eat brie, but I believe he was just doing it to please me)
-
has limited colors of the
spectrum in his wardrobe (the only burgundy t-shirt he owns is seen as an
outrageous extravagance)
-
didn’t know what Tuscany is (adding
Italy to it helped, but I bet not to situate it geographically
-
has loads of money, but not a
plastic card to go with his bank accounts
-
has a huge punching bag in the
middle of his terrace
22 septembrie 2011
I know
I know that someone else had my problems before me. I know that someone else find the solutions, but well, I’m just being myself, living my own life, walking at my own rhythm, healing on my own time.
Just a thought: I’ll be fine!
A person dear to my soul introduced me today to this lady singer. Check out her family tree. Nothing happens without a reason.
20 septembrie 2011
Myself
See this very spot
here, on my forehead? It is the exact spot where he kissed me good-bye this morning.
Have you noticed how I smell? It’s funny, I know, his perfume on my skin has a
different flavor then on his. See this dumb smile, half happy, half sad? It’s
because I’m wondering what I am actually doing. But I will not change my place
with anybody. I’m happy to be myself.
19 septembrie 2011
Zău!
Opriți caruselul, lăsați-ne să coborâm, eu și prietenii mei, să fim fericiți și naivi cum eram când aveam 20 de ani și credeam că totul e posibil.
Nu ne mai dați lecții, că nu mai putem să învățăm nimic, suntem bătrâni și obosiți, vrem liniște și ne-am săturat de singurătate. Creierul ni s-a oprit în loc după primul examen pe care l-am picat, n-am reușit să învățăm nici pentru re, nici pentru re-re, lăsați-ne așa cum suntem, neînvățați. Că de fapt nu înțelepciune cerem noi, ci fericire.
Zău!
Nu ne mai dați lecții, că nu mai putem să învățăm nimic, suntem bătrâni și obosiți, vrem liniște și ne-am săturat de singurătate. Creierul ni s-a oprit în loc după primul examen pe care l-am picat, n-am reușit să învățăm nici pentru re, nici pentru re-re, lăsați-ne așa cum suntem, neînvățați. Că de fapt nu înțelepciune cerem noi, ci fericire.
Zău!
17 septembrie 2011
L-O-V-E
I have this idea for quite some time and I stored an empty box for weeks in order to create it. Today was the day. I've done this. It is made of cardboard covered with pages from Vogue Spain magazine (August 2011 issue). I was extra careful with the colours that lead me to the conclusion that 'V' should be pink.
The new 'thingie' resides on one of my living room tables. I lighted the candles for the artistic effect. Happy for the result (my initial idea was to spell 'read' but something just made me change my mind - what would it be?).
The new 'thingie' resides on one of my living room tables. I lighted the candles for the artistic effect. Happy for the result (my initial idea was to spell 'read' but something just made me change my mind - what would it be?).
14 septembrie 2011
După 10 ani
Se spune că învățăm
câte ceva din fiecare situație prin care trecem în viață. Așa o fi. Azi i s-a oferit unei colege de serviciu (în cadru festiv) un cadou și o felicitare drăguță, căci se mărită în
week-end. Și în timp ce ascultam urările care i se făceau (ceva din Octavio
Paz, cu căsătoria e un vertigo de bunăvoie), mi-am amintit că acum zece ani, era
într-o vineri, mă pregăteam să mă mărit. Pe 15, that is.
Au trecut zece
ani de atunci și cinci de când sunt divorțată; încă nu mă pot gândi la două
lucruri mai benefice în viața mea decât acestea două (poate doar faptul că
cineva m-a făcut să plec din țară, acum aproape patru ani), și mi s-a părut
ironic că ele sunt legate de același om.
Descoperirea m-a
făcut să mă întreb dacă nu cumva există oameni buni în viața noastră și oameni
răi (mă refer aici la ei în sensul de „toxic”).
Dacă e așa, o să consider că
este un semn faptul că fix azi m-am apucat să închid o ușă care mă lega de alt
om. Nu e rău pentru un deceniu, am realizat niște chestii dintre care cea mai
importantă e că pot să accept sau nu diverse situații. Eu zic că m-am
descurcat. Să bem în cinstea mea!
08 septembrie 2011
Ex
În urmă cu doi
ani, subsemnata se despărțea, cu greu și după eforturi îndelungate care au
însumat aproximativ șase luni, de un domn.
Acum vreo
săptămână, într-o vineri, târziu, la serviciu, oarecum plictisită de muncă și
provocată de o colegă/amică a cărei idee fixă mă scotea deja din sărite (cum că
am certuri permanente cu un coleg din pricină că îl plac sau el pe mine, încă
nu se hotărâse!), m-am lăsat dusă de ale tinereții valuri și i-am arătat
gagicei (prin metoda „să căutăm pe google”) cine sunt cei trei foști importanți
din viața mea. După ce și-a revenit din șocul produs de faptul că toți
beneficiază de cel puțin câteva postări (unii mai multe, chiar cu poze, și, ce
să vezi, chiar cel care merită cel mai mult să apară în poze chiar apare),
începe să mă chestioneze asupra ultimului, fiind conațional cu ea, deci mai
interesant.
Dăduserăm căutarea
pe poze, ne-am hlizit împreună de faptul că ei sunt nu numai tipuri diferite de
oameni, dar și fizic extrem de departe unul de celălalt, și gata. Tipul pe care
ea mi-l scotea la fileu e doar un artist (e și el pe google, dar nu se pune).
În fine, altceva vroiam să zic.
Azi am avut nește
timp, și nește curiozitate suplimentară m-a îndemnat să caut pe www ca să
descoper, oh, Doamne, că fostul spaniol e directorul unei direcții din regiunea
lui, că face parte, adică, din guvern.
Nu de
impresionată era să cad pe jos, ci datorită faptului că mi-am dat seama ce s-ar
fi întâmplat dacă rămânean cu el: aș fi fost acolo, în orășelul ăla mic, despre
care am aflat ulterior că face parte din „Spania profundă” (nu, nu e de bine,
înseamnă că oamenii nu sunt prea deschiși la minte), făcând cel mai probabil
nimic.
Și m-am felicitat
(încă o dată) că m-am apărat, că mi-am ascultat intuiția și că știu să-mi
ascult inima din cauză că nimic nu se întâmplă fără sens. Pam-pam!
04 septembrie 2011
Aspiratorul
Acum trei ani și ceva, dintr-un Carrefour, la insistențele mele
ne cumpăram un aspirator (da, eram parte dintr-un „noi” atunci). L-am luat pe
cel mai ieftin, din varii motive, iar cel pecuniar nu a fost cel mai important,
ci a atârnat mult în balanță faptul că „unii” dintre noi nu vedeau rostul
(trăiseră bine-mersi fără el, ani de zile; deh, tradiție de familie).
Aspiratorul cu
pricina e un jaf, un jeg, o teroare pentru cel care-l folosește. Tubul e de
plastic, din mai multe bucăți, cablul relativ scurt, roțile nu se învârt
aproape deloc, ce să mai vorbim, o tâmpenie de mașinărie.
M-am mutat de
două de atunci, a doua oară fiind absolut convinsă că trebuie să scap de el
(cred că speram, în secret, să se defecteze naibii, să nu fie nevoie să-l
arunc).
De câte ori îl
folosesc mă umplu de draci, face un zgomot de-mi ridică tot blocul în picioare,
huruie pe parchet și „trage” greu (praf de pe parchet, da?, nu chestii elaborate
de pe mochete și alte bălării).
Azi, luptându-mă
pentru a catralioana oară cu el am avut o revelație: sunt masochistă, zău, să
mă pun singură (sau să mă complac – ce cuvânt potrivit pentru situațiile în
care mă afund singurică!) în situații repetitive care mă scot din fire.
Așa că mă voi
duce să-mi cumpăr aspirator, ce pisici!
La Douleur Exquise!
There is someone in my life who is not the
one. The pain of letting go is probably equal with the pain of caring on. This is just in case you
were wondering what I’m doing lately.
Oh, and the little voice inside my head
that pushed me on watching “Sex and the city again”... Well, I cannot make up my
mind if it is a friendly one or...
24 august 2011
23 august 2011
Mda
Am stat în aeroport ca proasta, duminică, vreo două ore și jumătate, așteptând ca personalul de la ground force să-mi aducă o carte uitată în avion. Mi-au zis că durează 20 de minute... În fine.
Cât am zăcut pe acolo, cu picioarele pe troler, m-am uitat la spectacolul uman. Și mi-a atras atenția o fetiță cu multe codițe care alerga de bezmetică (și de plictiseală) prin fața ghișeelor. Duminică știam și cum o cheamă, dar am uitat.
Azi dimineață, în drum spre serviciu, când să traversez, văd fetița. Mi s-a părut cel mai normal lucru din lume. I-am zâmbit. Eu! I-am zâmbit unui copil necunoscut, pe stradă. Aș putea să mai dau câteva detalii despre aspectul ei exterior, dar presupun că e oarecum inutil. Pe principiul „ai grijă ce-ți dorești...”.
Cât am zăcut pe acolo, cu picioarele pe troler, m-am uitat la spectacolul uman. Și mi-a atras atenția o fetiță cu multe codițe care alerga de bezmetică (și de plictiseală) prin fața ghișeelor. Duminică știam și cum o cheamă, dar am uitat.
Azi dimineață, în drum spre serviciu, când să traversez, văd fetița. Mi s-a părut cel mai normal lucru din lume. I-am zâmbit. Eu! I-am zâmbit unui copil necunoscut, pe stradă. Aș putea să mai dau câteva detalii despre aspectul ei exterior, dar presupun că e oarecum inutil. Pe principiul „ai grijă ce-ți dorești...”.
10 iulie 2011
Food for thought
I don't know how many of you have met people that quote from the Bible. It is the first for me, it impresses me because it all comes to me in a really unusual situation.
So, "I am that I am" belongs to... God. I'm tempted to initiate a poll in order to find out how many knew who's answer was that - I assumed it was a quote from a famous philosopher and I was obviously wrong.
So, "I am that I am" belongs to... God. I'm tempted to initiate a poll in order to find out how many knew who's answer was that - I assumed it was a quote from a famous philosopher and I was obviously wrong.
09 iulie 2011
Vs.
Diferența dintre a-ți dori ceva ce n-ai avut și a-ți dori ceva ce ai avut e imensă. Vorbeam azi cu cineva despre asta. Concluzia la care am ajuns că e mult mai trist să fi pierdut ceva și să încerci să recuperezi decât să cauți ceva despre care ai anumite... impresii.
03 iulie 2011
Nu mai conduce nimeni toată noaptea...
N-am mai ascultat demult muzică pe stradă, dar de vreo două săptămâni mi-am scos ipod-ul de la naftalină (i-am dat un an și câteva luni de pauză, ceea ce e de bine).
Motivele pentru această mișcare ar fi două:
- primul și cel mai important poate fi definit printr-un citat pe care l-am găsit aiurea pe net, dar care cuprinde cu vârf și îndesat ce aș dori să spun: This is not the life I've ordered!
- al doilea are o explicație foarte pământească: m-am mutat într-un apartament de unde trebuie să iau autobuzul ca să merg la serviciu (după un an jumate de stat la zece minute pe jos de birou, se vede o micuță diferență), iar dimineața, la prima oră (a mea, nu a tuturor), când eu încă dorm pe picioare, mijlocul de transport e plin de oameni care urlă (da, știu, locuiesc de trei ani și ceva aici, ei bine, încă nu m-am obișnuit cu modul lor de a produce mult prea mulți decibeli într-o conversație prietenească).
Și dacă tot am făcut manevra, am dat peste I drove all night, melodie care are o rezonanță absolut specială pentru mine.
Cu mulți ani în urmă (când eram eu tânără, aș putea adăuga), în 1994 mai precis, un băiat care mă iubea s-a suit în mașina proprie și personală la Timișoara, la vreme de seară, hotărât să se trezească dimineața alături de mine (care eram bine-mersi la mama, la Brașov, sărbătorind Paștele).
Ceea ce a și executat, fiind el însoțit de nici o hartă (de unde și micul ocol pe care l-a făcut pe la Râmnicu Vâlcea), însă de o mândră casetă pe care își înregistrase această piesă. Doar această piesă!
Pe la 2 noaptea a sunat telefonul fix în casa mamei mele; era el, ajunsese în Brașov, i-am explicat cum să vină la intersecție la Zizin și când am coborât să-l adun, era parcat pe trotuar, cu melodia la maxim izbucnindă din difuzoare.
Îmi aduc aminte foarte bine sărutul din acea noapte; m-a mușcat de buza de jos. Ce vremuri!
Motivele pentru această mișcare ar fi două:
- primul și cel mai important poate fi definit printr-un citat pe care l-am găsit aiurea pe net, dar care cuprinde cu vârf și îndesat ce aș dori să spun: This is not the life I've ordered!
- al doilea are o explicație foarte pământească: m-am mutat într-un apartament de unde trebuie să iau autobuzul ca să merg la serviciu (după un an jumate de stat la zece minute pe jos de birou, se vede o micuță diferență), iar dimineața, la prima oră (a mea, nu a tuturor), când eu încă dorm pe picioare, mijlocul de transport e plin de oameni care urlă (da, știu, locuiesc de trei ani și ceva aici, ei bine, încă nu m-am obișnuit cu modul lor de a produce mult prea mulți decibeli într-o conversație prietenească).
Și dacă tot am făcut manevra, am dat peste I drove all night, melodie care are o rezonanță absolut specială pentru mine.
Cu mulți ani în urmă (când eram eu tânără, aș putea adăuga), în 1994 mai precis, un băiat care mă iubea s-a suit în mașina proprie și personală la Timișoara, la vreme de seară, hotărât să se trezească dimineața alături de mine (care eram bine-mersi la mama, la Brașov, sărbătorind Paștele).
Ceea ce a și executat, fiind el însoțit de nici o hartă (de unde și micul ocol pe care l-a făcut pe la Râmnicu Vâlcea), însă de o mândră casetă pe care își înregistrase această piesă. Doar această piesă!
Pe la 2 noaptea a sunat telefonul fix în casa mamei mele; era el, ajunsese în Brașov, i-am explicat cum să vină la intersecție la Zizin și când am coborât să-l adun, era parcat pe trotuar, cu melodia la maxim izbucnindă din difuzoare.
Îmi aduc aminte foarte bine sărutul din acea noapte; m-a mușcat de buza de jos. Ce vremuri!
02 iulie 2011
De pe vremea când eram un mic geniu
Am găsit această bucată de text, copiată dintr-un caiet vechi. Să tot fie de prin '95 - '95. Pot chiar să mă citez pe mine însămi, căci sunt, practic, un clasic în viață!
"Cu întârzierea-mi caracteristică – datorată stupidităţii feminine – am descoperit că piesele de puzzle pot fi aşezate şi în alt fel decât cel prevăzut de regulament. Dacă nu se îmbină perfect, ele pot fi ajustate, cu condiţia să lucrezi şi la una şi la cealaltă – pentru a păstra un echilibru de forţe. O altă soluţie ar fi (atenţie: se aplică numai în cazul pieselor identice!) aşezarea sub formă de turn, şi anume, una peste alta. Prin petrecerea unei perioade îndelungate de timp în această poziţie, trăsăturile caracteristice ale celor două piese se vor amesteca. Riscul este că ele ar putea să devină interdependente. Dar puteţi, oricum, încerca. Succes!"
"Cu întârzierea-mi caracteristică – datorată stupidităţii feminine – am descoperit că piesele de puzzle pot fi aşezate şi în alt fel decât cel prevăzut de regulament. Dacă nu se îmbină perfect, ele pot fi ajustate, cu condiţia să lucrezi şi la una şi la cealaltă – pentru a păstra un echilibru de forţe. O altă soluţie ar fi (atenţie: se aplică numai în cazul pieselor identice!) aşezarea sub formă de turn, şi anume, una peste alta. Prin petrecerea unei perioade îndelungate de timp în această poziţie, trăsăturile caracteristice ale celor două piese se vor amesteca. Riscul este că ele ar putea să devină interdependente. Dar puteţi, oricum, încerca. Succes!"
Diferența
Ia să vedem, care sunteți deștepți pe aici. Ce
diferență e între:
-
știu
ce-ar trebui să fac
-
știu
ce nu ar trebui să fac
-
știu
ce să fac să-mi fie bine
-
știu
că nu fac nimic din cele enumerate la celelalte liniuțe.
Hehe!
29 iunie 2011
Leapșă
Bear with me, e prima pe care o preiau.
1. Go to the fourth folder in your computer where you store your pictures. (nu trisati!)
2. Pick the fourth picture in that folder.
3. Explain the picture.
4. Tag 4 people to do the same.
Emoțiile mele nici nu se compară cu cele pe care le-a încercat Kalimero când mi-a dat leapșa și eu m-am conformat și am deschis al patrulea folder.
Al patrulea folder nu era de fapt al meu, l-am recuperat de pe partiția celuilat user de pe fostul (cuvânt-cheie) laptop. Poza e însă făcută de mine, la Atena, în 2006, la sfârșitul lui iulie. Se schimbă garda, nu mai știu unde, presupun că la parlament/guvern.
Later update: Tocmai mi-am dat seama (în timp ce făceam duș, am idei geniale când fac duș) că această fotografie are o semnificație specială: este din prima mea excursie adevărată, de turism, la câteva luni după divorț (technically, nu eram nici măcar divorțată).
Reprezintă un început de drum incredibil de frumos...
Pentru că m-am distrat, trimit mai departe la Mihaela (Catwoman), Elf, Pinocchio, Anto și cui o mai dorește.
1. Go to the fourth folder in your computer where you store your pictures. (nu trisati!)
2. Pick the fourth picture in that folder.
3. Explain the picture.
4. Tag 4 people to do the same.
Emoțiile mele nici nu se compară cu cele pe care le-a încercat Kalimero când mi-a dat leapșa și eu m-am conformat și am deschis al patrulea folder.
Al patrulea folder nu era de fapt al meu, l-am recuperat de pe partiția celuilat user de pe fostul (cuvânt-cheie) laptop. Poza e însă făcută de mine, la Atena, în 2006, la sfârșitul lui iulie. Se schimbă garda, nu mai știu unde, presupun că la parlament/guvern.
Later update: Tocmai mi-am dat seama (în timp ce făceam duș, am idei geniale când fac duș) că această fotografie are o semnificație specială: este din prima mea excursie adevărată, de turism, la câteva luni după divorț (technically, nu eram nici măcar divorțată).
Reprezintă un început de drum incredibil de frumos...
Pentru că m-am distrat, trimit mai departe la Mihaela (Catwoman), Elf, Pinocchio, Anto și cui o mai dorește.
Copilul zânei
Prietena mea
Fairy are trei copii (de vârste
diferite, evident – pentru cei care nu dețin copii, cum sunt eu, asta nu e
chiar o chestie evidentă – în fine, ce rost are să ne încurcăm în detalii). Ce mă
surprinde pe mine la viața ei e că este normală. N-o aud vorbind tot timpul
despre copiii ei (cei care mă cunosc în persoană știu cât de „tolerantă” sunt
eu cu mămicile care mă căpie cu cât de minunați sunt copiii lor!), are o viață
absolut calmă și fără excese (ea și soțul merg adesea în excursii, singuri, fac chestii de oameni maturi).
Dar nu asta
vroiam să spun, ci faptul că unul dintre copiii ei (copilul numărul doi, Mara),
mă fascinează în absolut. Cică are o personalitate puternică, distinctă, că nu
se lasă convinsă cu una cu două de nimic și că nu și-ar pune pantaloni nici
dacă ai pica-o cu ceară.
Nu mai știu câți
ani are și nici n-am cunoscut-o personal, dar sunt absolut fascinată de ea. Nu,
nu-mi doresc un copil ca ea, ci mai curând o combinație de copii pe care i-am
cunoscut, între care Tania ocupă un loc important. Nu știu ce m-a apucat, acest
post nu are legătură cu nimic.
Strip dance
O fată pe care o știu tocmai a suit pe fb un video în care e spectacolul ei de final de curs de strip dance. Ce mă tot căpiați cu salsa, dans din buric și alte dude? Ăsta e un curs util și folositor. Zău!
PS: Pentru întrebători, are 20 și ceva de ani și e gay. Fata, nu dansul.
PS: Pentru întrebători, are 20 și ceva de ani și e gay. Fata, nu dansul.
27 iunie 2011
Am visat...
...azi noapte că lucram ca ziarist la un cotidian, alergam zi-lumină și scriam (asta pentru că am dat pe Facebook ieri peste niște poze ale unor foști colegi de la Timișoara și mi s-a făcut dor).
Când a sunat ceasul și m-am trezit am vrut să închid repede ochii ca să nu se termine visul.
Când a sunat ceasul și m-am trezit am vrut să închid repede ochii ca să nu se termine visul.
23 iunie 2011
Cică să scriu!
Camelia zice
că să scriu, și, deși eu
susțin sus și tare că nu pot, ia-mi dă în cap cu diverse, cum ar fi asta: ”Coincidences
are just another name for God acting incognito”.
Ce aș putea eu să
răspund la așa ceva? Că am obosit de atâtea coincidențe, că nu mai vreau să văd
semne, că nu mai am chef să traversez pe partea cealaltă a străzii ca să nu mă
întâlnesc fix cu familia aia cu un copil mic drăgălaș (să-l mănânci, nu alta,
cum mănâncă unii ciocolată!), că nu vreau să mă mai gândesc, că trebuie cumva
să se termine caruselul ăsta, că de când mi-a împrumutat metafora (ea, Camelia),
îmi aud în permanență zgomotul din cap (și a trecut prea mult timp de când îl
am și aproape la fel de mult de când nu-l mai pot suporta) și că doresc să văd
cum se limpezesc apele (nu, nu să se separe, ca în Biblie, că iar mă enervez).
Ce aș putea eu să
scriu, cum zice ea? Că dacă pun cuvintele pe hârtie, ele se pot transforma în
realitate (ca și cu apartamentul, care e la Sagrada și are lumină, dar n-are
balcon – cum scrisesem, tot la îndemnul ei – dar nu le poți avea pe toate, nu?)
și mă pot mușca de fund când mă aștept mai puțin.
Ce D-zeu ar mai
fi de scris, că prietenii mei au arhiva de mess plină de scrisul ăsta, pe care
mi-l întorc pe toate (dar pe toate) părțile, și care mă roade și-n somn (i se
mai pare cuvia funny că sâmbătă dimineața intrase un porumbel în casă?) și care
nu mă lasă să mă concentrez nici măcar la cele mai mărunte acțiuni (dacă o să
cad în cap de pe bicicletă într-o zi să se știe măcar că d-aia am căzut, de la
scrisul ăsta pe care mi-l înșir în cap de atâta timp).
Scriu pentru
blog, că aici mă citesc oameni și nu toți știu despre ce vorbesc și nu toți îmi
sunt prieteni și unii mă judecă, dar pot să scriu doar aici, că dacă aș scrie
în caietul meu roz (roz, da, roz, că nici acum nu înțeleg cum de l-am cumpărat
și cum de doar în el pot scrie lucrurile importante – să nu ne mințim, n-am
scris nimic, că mi-am pierdut demult încrederea în scrisul meu!) există șansa
să rămână scris și să mă hăituiască (practic, în timp ce înșiram mi-am dat
seama că ce hăituire mai dihai poa’ să existe ca să o depășească pe asta pe
care o trăiesc?).
Cică să scriu...
Păi dacă aș scrie
ce și cum gândesc, ați suna repede la amicii mei de aici și i-ați ruga să mă
ducă de urgență la nebuni (nu cred să aibă „Eminescu” sau ”Spitalul 9” aici; da’
chiar aș putea să mă interesez cum se cheamă, se vedem dacă e măcar
comparabil).
Dacă aș scrie ce
și cum gândesc s-ar bloca serverul oamenilor ăstora de la Blogger și traficul
meu s-ar urca sky high, căci aș scrie o incredibilă istorie de amor și aș
deveni celebră cu ea, ceea ce, nu-i așa, e de neacceptat, căci cine (doar nu
eu!) și-a dorit toată viața să se facă scriitoare?
Dacă aș scrie ce
și cum gândesc ar trebui să menționez că se strânge cercul, că niciodată în
viața mea n-am auzit atâtea referințe la divinitate și la manifestarea ei pe
pământ câte mi-a fost dat să aud în ultima vreme și că niciodată lucrurile nu
s-au întâmplat mai abitir ca acum (căci, nu-i așa – care știe citatul din
Biblie să mi-l spună – fiecare zi aduce cu ea ceva neașteptat), lăsându-mă în
același timp mască și interzisă.
Și aș mai scrie
că există semne, că nu e bine să mânii pe nimeni și că atunci când mi-am zis că
a venit timpul iertării – ce fază! – el chiar venise, practic împotriva voinței
mele.
Și dacă aș mai
scrie, m-aș rușina să spun că horoscopul o nimerește, că dacă am supărat pe
cineva acolo sus la ora 13 și 12 minute, el m-a anunțat că a luat la cunoștință
la ora 13 și 20 de minute de mânia mea și mă va fi fript pe toate părțile până
când voi fi înțeles că eu fac bine și nu rău și că trebuie să am CREDINȚĂ (știu
că am scris cu majusculă, n-am greșit).
Dacă aș scrie, ar
trebui să menționez că ceea ce mi-a spus Bogda într-o seară în fața unui chioșc
de țigări din Cluj-Napoca mi se învârte prin cap în aproape fiecare minut și că
îi mulțumesc că s-a gândit să-mi împărtășească acest fapt (că am uitat să fiu
spășiți, că trebuie să ne regăsim frica și să nu ne mai credem infailibili,
căci chiar nu suntem...).
Dacă aș scrie, ar
trebui să spun că nici bateria de la laptop și nici foile din caiete și nici
pasta din pixuri nu mi-ar fi de ajuns să exprim câte țin în mine de atâția ani
și că mi-e o frică incredibilă să le las să iasă, că cine știe unde ajung
(poate chiar să am ceea ce-mi doresc!).
Dacă aș scrie,
literele mi s-ar transforma în linii roșii, aprinse, de la ardoarea cu care-mi
doresc ceea ce nu mi-am dorit niciodată în această viață...
Și dacă ar mai fi
să scriu ce gândesc, ar trebui să schimb limba, căci pe românește nu se potrivește
și, nu-i așa?, eu fiind însă româncă până la capăt.
Și dacă ar fi să
mai scriu ce gândesc, acum că mi-a trecut furia, poate chiar aș scrie pe bune
și poate chiar mi s-ar împlini dorința nebunească și nepotrivită care mă
bântuie atât de puternic încât chiar mi-a trecut prin cap să fac o mică manevră
secretă care să-mi ofere măcar jumătate din tabloul visat.
Așa că nu mai
bine stau eu liniștită și mă uit la un serial – două, îmi plâng de milă și
încerc să uit că am puterea de a-mi controla viața? Pentru că încă trăiesc pe
principiul „așa ceva nu mi se poate întâmpla tocmai MIE”.
19 iunie 2011
2008
Făcând curat prin e-mailuri, am găsit asta (ianuarie, 12, 2008):
Daniel added you as a friend on Facebook. We need you to confirm that you are, in fact, friends with Daniel.
Daniel added you as a friend on Facebook. We need you to confirm that you are, in fact, friends with Daniel.
13 iunie 2011
Cum se cucerește o femeie
Se ia o femeie cu aspect exterior plăcut, ceva creier în cap, un strop de imaginație și vreo
doi de umor și se lasă singură în lume (în căutarea jumătății). După doi ani de
încercări, se întreabă muierea cu pricina ce a priceput. Și a priceput cam
următoarele despre cum se cucerește o femeie.
Modelul 1:
romanticul
Scrie mesaje
fabuloase (uneori greu de priceput și de digerat), face o adevărată obsesie
pentru aspectul meu exterior, necontenind cu laudele (desigur, într-o țară în
care „guapa”, „reina” și „flor” i se zice, fără discriminare, absolut oricărei
femei, încep să mă întreb dacă epitetele au vreo valoare.
Se supără dacă nu
pot să mă văd cu el (că am și eu viața mea), nu pricepe că în final m-am plictisit
de atâta pisiceală și monotonie, n-ar veni cu o idee mai creață (de la
comandatul la restaurant până la destinații de week-end) și mă va urî forever.
E, practic,
inofensiv, și se nimerește de obicei să fie prezentabil (dacă nu chiar frumos),
bine îmbrăcat, cu mașină și maniere. O amintire plăcută (am două la activ).
Modelul 2:
pisălogul
Cuvântul
spaniolesc „pesado” prezintă foarte bine acest tip de bărbat (nu l-am pus pe
locul întâi căci m-am gândit să folosesc un soi de ordine cronologică bazată pe
propria-mi experiență, dar aș fi putut, foarte bine, căci procentual e mult mai
întâlnit decât frații lui). Din observațiile mele personale este genul de
bărbat care ajuns pe la 30 și ceva de ani, după zero relații serioase și venind
dintr-o familie în care el era „el rey” y „el guapissimo”, neputând pricepe, în
acest moment crucial al vieții lui, cum de nu toate femeile (sau măcar eu, cea
din fața lui) nu se prosternează la picioarele lui oferindu-i iubire, sex și
eventual eternă recunoștință.
Trăiesc cu
impresia că pot scrie pagini întregi despre acest gen (ceea ce poate că voi și
face și voi deveni cunoscută ca prima autoare din România cu succes în genul
chick lit, să ne înțelegem, eu nu țintesc jos).
Să reluăm. Acest
băiat (bărbat nu l-aș putea numi și nu-mi cer scuze) s-a cărat de acasă când
avea cel puțin 30 de ani, continuând, însă, să aibă relații strânse cu mama lui
(unul dintre ei mi-a trimis într-o seară un mesaj care spunea fix atât: „Azi nu
te pot suna, mă duc la părinții mei la cină”, m-am abținut de la comentarii,
apreciind, desigur, locul de negocieri pe care tipul îl lăsa – ce era să
răspund?).
Se îmbracă
relativ ok (am cunoscut unul care avea chiar stil, folosea parfum și avea
unghiile tăiate și curate – vă rog din inimă să nu râdeți că nu e de glumă, masculii
câștigă puncte aici și doar pentru că sunt curați – știu că pare incredibil, eu
încă nu m-am obișnuit!), știu ce muzică le place, ce le place să mănânce, nu
știu însă să propună locuri interesante și niște chestii mișto de făcut
(întotdeauna vor spune „mergem unde vrei tu”, „comandăm ce vrei tu”, „facem ce
vrei tu”, ceea ce mie invariabil îmi trezește reacția „ei, păi dacă-i pe așa,
fac toate astea singură, ce rost are să mai vii și tu?”). Au o mică problemă
(mare, de fapt, dar zic să nu facem din țânțar armăsar) cu încrederea în sine,
au nevoie de aprecieri, de complimente (eu, de exemplu, n-am, știu cine sunt și
ce pot) și au reacții ciudate dacă nu li se îndeplinesc aceste nevoi (i-am zis
unuia, care mă întrebase de 100 de ori dacă mă distrez cu el, că nu-s maică-sa,
să mă mai scutească, și s-a deprimat grozav).
Discuțiile vor
ajunge invariabil la momentul în care voi fi întrebată „Și, îți place
Spania/Barcelona/Catalunia?”, la care eu voi răspunde „Nu neapărat...”,
desigur, cu jumătate de gură, căci știu ce va urma. Voi fi întrebată de ce, voi
spune ce mă deranjează, voi spune cele două – trei istorii în care oamenii m-au
tratat ca pe un cur doar din pricina cetățeniei mele și ei se vor supăra pe
mine, ca și cum eu am început.
Nu mi-a trecut niciodată
prin cap să mint și să văd cum decurge discuția după aceea, dar presupun că va
produce un rânjet fericit pe fața interlocutorului care, dacă se va nimeri să
fie spaniol, și nu catalan, va putea să-mi arunce atât de celebra și de uzitată
frază „Noi am fost cândva un imperiu” (asta apare în cele mai neașteptate
împrejurări, de la „de ce nu vorbesc spaniolii limbi străine” până la „sistemul
nostru politic e cel mai bun”, ca să nu mai menționăm „noi nu avem influențe
arabe”).
Când trece acest
șoc și pentru că aspectul meu exterior îi îndeamnă să-mi ofere a doua șansă,
ajungem la „Și, cum e România?”, după care, absolut orice aș spune, începe alt
circ. România mea e frumoasă, familia mea și prietenii mei sunt oameni educați,
am avut o viață bună acolo și personal și profesional (și financiar), dar de
fiecare dată când spun asta, la sfârșitul discuției sunt lăsată cu impresia că
ar trebui să-mi cer scuze.
Știu și eu atâta
lucru că a fi imigrant se asimilează cu a fi sărac, dar nu în secolul nostru și
nu în Barcelona (niciunul dintre prietenii mei imigranți nu a venit în Spania
din motive pecuniare, ci mai curând ca să experimenteze alt tip de libertate sau
ca să treacă peste anumite momente dificile din viață).
Ca să mai
limiteze pagubele (sus-numiții încep să se enerveze la acest punct, iar eu dau
semne că mi-am pierdut răbdarea și vreau să plec acasă), pisălogii vor deturna
discuția spre chestii culturale. Eu nu vorbesc despre ce nu știu, deci voi
spune din start ”habar n-am” dacă n-am și mă voi lansa în discuție dacă am
citit/văzut ceva pe temă. De exemplu, la „Marea Britanie nici măcar nu e în
Uniunea Europeană, că nu folosește Euro”, voi reacționa cu tărie, explicând că
din cele 27 de țări UE, doar câteva (am dat acum wiki, cică 17, n-am știut) folosesc
moneda, iar asta nu le exclude pe celelalte din uniune. Desigur, voi fi privită
cu suspicine și, eventual, cu ciudă.
Voi reacționa la
fel de neașteptat dacă voi fi întrebată ”Știi măcar ce e un monolog teatral?”
(desigur, un picuț de sus, așa, că omul văzuse actul respectiv și eu deja
recunoscusem că nu – era în catalană, dar ce rost are să insistăm pe detaliul
că ”eu nu vorbesc/înțeleg”...) și mă voi îndrepta spre contemporanele
”Monoloagele vaginului”, ca să pot închide – deja vorbind în șoaptă și
pregătindu-mă să-mi cer scuze – cu monoloagele din piesele d-lui Shakespeare.
Nu voi deschide
niciodată discuția legată de familie, religie, căsătorie (și divorț), voi evita
să răspund la chestii legate de regimul politic spaniol, voi ofta adânc înainte
de a recunoaște că nu mă uit la televizor (că n-am nici măcar semnal în casă),
voi încerca să nu aduc în discuție locurile pe care le-am văzut și experiențele
pe care le-am trăit, voi încerca, cu alte cuvinte, să ITALIC keep a low profile
END ITALIC.
Dimpotrivă, dacă
tipul a reușit să mă calce suficient de tare pe bătături, îi voi explica cât
pot eu de concis și de clar că în România suntem oameni civilizați, că știm să
folosim apa și săpunul mai abitir ca aici, că majoritatea oamenilor de la oraș
vorbesc cel puțin o limbă străină, că pe țigani i-au adus romanii din India (nu
sunt originari din Europa de Est, cum se pare că scrie în cărțile lor de
istorie) și că noi i-am ținut robi până în secolul al XIX-lea.
Dacă mă va fi
enervat la culme, voi sublinia că dacă eu pot să nu mănânc ca vițica (deși ador
să mănânc) și să-mi păstrez o anume siluetă (pe care o duc la fitness din când
în când), atunci mă aștept la același lucru de la un bărbat, că am dreptul să
aleg cu cine-mi petrec timpul liber, că nu datorez nimănui nimic (și mai puțin
lui), că nu mi se pare un păcat să fiu independentă și individualistă, că n-o
să-mi cer scuze pentru toți țiganii și hoții de naționalitate română și că-i
doresc o viață frumoasă în continuare (după care îmi plătesc partea de notă –
ei nu se vor oferi, oricum, să plătească - și-mi fac o ieșire artistică din
scenă).
Modelul 3: omul
de lângă noi
E un tip normal,
ca mine și ca tine, care are o anumită experiență de viață, nici mai bogată,
nici mai săracă. E un tip de obicei interesant, deschis, care povestește
lucruri pozitive și face glume, care îmi ascultă punctul de vedere și eventual
se contrazice cu mine fără să facă din asta un capăt de țară (un pisălog mi-a
spus odată „cum se poate să nu-ți placă nimic din ce-mi place mie?”, la care eu
replic senină „dar ție de ce nu-ți place ce-mi place mie?”).
Pricepe că sunt
din altă cultură și nu încearcă să mă facă să mă simt prost datorită faptului
că toate știrile despre români sunt negative. Se oferă să plătească toată nota
(chiar dacă nu-l voi lăsa, dar voi aprecia gestul și îi voi acorda a doua
întâlnire). Mă întreabă despre Dracula și Ceaușescu cu interes real. A dat
măcar un google înainte de a se întâlni cu mine, pentru a vedea cum se numește
capitala și eventual pentru a vedea o poză cu orașul meu natal (ȘTIE că nu
vorbim rusă, nu e nevoie să mă întrebe).
Are propuneri
interesante de activități în comun, îmi cere opinia, dar pricepe din prima când
spun ”comandă tu, eu mănânc orice tip de tapas”. Nu comentează dacă fumez/nu
fumez și mă întreabă chestii normale, cum ar fi ”ce lucrezi? îți place?”,
”cum/de ce ai venit aici?” șamd.
Cel mai important
lucru la acest tip de tipi este că nu încearcă să mă „dea pe spate”, ci doar să
mă cunoască și să mă seducă, jucând cel mai vechi și normal joc din lume. Am
cunoscut câțiva din ăștia, deci partida nu e încă pierdută.
09 iunie 2011
Tata
Au trecut
aproape șapte ani de când a
murit tatăl meu (nu știu exact anul pentru că nu vreau să-l țin minte, dar o
prietenă de-a mea s-a măritat exact în aceeași zi și când simt nevoia, o
întreb).
Mi-am propus mai demult să adun toate articolele despre el (chiar și eu am scris unul, pe
vremuri, când eram încă ziarist – am oftat!), să fac poze tuturor trofeelor și cupelor pe care le-a câștigat și
să le public pe o pagină. Nu știu de ce, ca să fie acolo.
Azi, căutând pe
google, am descoperit că există un fotbalist cu numele lui. Tata și realizările
lui sportive apar prea puțin. E menționat, de exemplu, într-un text despre Andrei Bellu:
„A fost şi copilotul lui Vasile Olariu cu care s-a clasat al şaselea în
clasamentul general la
Raliul ZĂPEZII şi al treilea în clasamentul general al
Raliului DACIA în anul 1977”
(citat de aici).
Am mai găsit o
notiță cum că a făcut parte din echipa cu care s-a câștigat alt raliu, în 1973 („locul III pe echipe Eugen IONESCU-CRISTEA+Alexandru IONESCU-CRISTEA, Dorin MOTOC+Cornel MOTOC-locul IX cls general, Vasile OLARIU+Iuliu BORCSA-locul XII cls general)”.
Am sperat, pentru o clipă, că de la acest raliu mi-a adus pinguinul pe schiuri
pe care mi-l amintesc foarte bine, dar e un pic imposibil, de vreme ce încă nu
mă născusem.
01 iunie 2011
Madlena mea
Am ieșit azi să
beau cafea într-o piață (nu prea ies eu în timpul serviciului, dar e un moment
mai dificil în viața mea și fac și eu ce pot să trec peste el) și stând eu acolo,
cu țigara în mână, mi-am amintit că acum doi ani făceam exact același lucru: mă
refugiam în mica piațetă ca să mă reculeg, să pot face față serviciului și să
uit că viața mea (așa cum o știam) se destrăma într-un ritm amețitor.
Acum doi ani,
veneam la lucru ca un zombie, căci îmi petreceam nopțile certându-mă cu fostul
meu iubit. Eu vroiam să ne despărțim pentru că mă făcea să sufăr, el vroia să
fim împreună pentru că eu eram „nebună”, el nu considera că mă face să sufăr.
Îmi dezvoltasem o
dublă personalitate, eficientă la serviciu, chinuită acasă. Întregul proces de
despărțire a durat șase (da, șase) luni (nu e ușor să te desparți de o persoană
pe care o iubești, iar dacă vreunul a reușit, acum e momentul să-mi comunice
rețeta).
Spre final
începuse să nu-mi mai pese de discuții, le purtam automat, mă enervam și gata.
Nu mai mâncam, deci arătam super-beton și nu știu de unde până unde începusem
să flirtez cu un băiat de la serviciu.
Azi, în piațetă,
încercam să mă conving (pentru a miliarda oară!) că am făcut bine să rup orice
legături fix cu băiatul acela care acum doi ani fusese colacul de salvare din
mocirla în care trăiam.
Măcar am o viață
rotundă și haioasă... Vai, cu ce simț al umorului deosebit mă onorează soarta! Încântată,
doamna Soartă, râd grozav, aproape cu lacrimi!
31 mai 2011
Iubesc
Iubesc oamenii
care nu mă ceartă când am
făcut ceva care-mi afectează profund viața, îi iubesc pe cei care mă ascultă,
deși spun cele mai mari enormități,
tâmpenii și platitudini.
Îi iubesc pe cei
care mă iau așa cum sunt, care mă suportă când mi-e greu (și le e și lor greu
să fie alături de mine), mai ales că în ultima vreme e tot greu, nicidecum
ușor.
Și cel mai tare
îi iubesc pe care nu-mi spun să fiu curajoasă, pentru că nu sunt. Sunt doar un
om, deși mi-e greu s-o arăt.
30 mai 2011
Țara mea
Cineva mi-a povestit ieri cum că e mai mișto într-o țară din America de Nord decât în țara din care provenea. Mi s-a întors stomacul pe dos auzind cum propaganda pe care acea minunată țară primitoare de mulți imigranți și-o face a fost înghițită pe nepregătite de conlocutoarea mea. Se consideră cetățean din acea țară, deși nici culoarea pielii, nici fizionomia n-o ajută. N-aș fi știut de unde e, dar aș fi jurat că nu din verdea țară.
Mi-a explicat că nu s-ar întoarce sub nici o formă acasă, căci ar câștiga doar 700 euro pe lună, tax free, iar acolo nu există drepturile omului și gender equity (așa cum, desigur, spunea ea, nici în țara mea). A făcut multe paralele între țara ei și țara mea. Am ascultat cu atenție, încercând să nu-mi ies din pepeni.
Despre țara ei eu aveam niște idei vagi (bine, recunosc, știam cam pe unde se află și că e o țară arabă).
Azi dimineață dau și eu un wiki search și mă șochez: cineva mi-a ținut toată seara teoria că e mai bine în Canada decât în Liban, care e, desigur, comparabil cu România (unde, apropo, după spusele aceleiași persoane, îi asuprim rău pe maghiari, care nu au dreptul nici măcar să învețe în limba lor).
Mi-a explicat că nu s-ar întoarce sub nici o formă acasă, căci ar câștiga doar 700 euro pe lună, tax free, iar acolo nu există drepturile omului și gender equity (așa cum, desigur, spunea ea, nici în țara mea). A făcut multe paralele între țara ei și țara mea. Am ascultat cu atenție, încercând să nu-mi ies din pepeni.
Despre țara ei eu aveam niște idei vagi (bine, recunosc, știam cam pe unde se află și că e o țară arabă).
Azi dimineață dau și eu un wiki search și mă șochez: cineva mi-a ținut toată seara teoria că e mai bine în Canada decât în Liban, care e, desigur, comparabil cu România (unde, apropo, după spusele aceleiași persoane, îi asuprim rău pe maghiari, care nu au dreptul nici măcar să învețe în limba lor).
27 mai 2011
Smart enough
I wish I be smarter when it comes to me and my life. But I’m not. Maybe it is easier to be alone… Who needs love, after all?
08 mai 2011
06 mai 2011
Ce învățăm noi de aici?
Astăzi am trăit o
experiență stranie: după multe zile de lucru din greu, a venit ziua
deadline-ului. Și tocmai când stabilisem că am terminat ce aveam de făcut,
imprimasem totul și colegele se apucaseră să facă cele trei copii pe care viitorul
client le cerea (vorbim de muuulte pagini) mi-am dat seama că greșisem ceva. Cu
două ore înainte de ora finală, după care nu se mai putea face nimic, decid să
schimb ce era greșit, dau un find and replace, corectat greșeala, gravă, care
apărea de 54 de ori (era de strategie) și dau print. Fata care păzea imprimanta
îmi spune că am printat exemplarul greșit. Așa era.
Am pus fruntea pe
birou încercând să-mi adun mințile – nu-mi puteam aminti sub nici o formă unde
salvasem varianta bună – am alungat ceața care cred că nu-mi permitea să-mi
amintesc nici cum mă cheamă și l-am găsit. Am făcut modificarea, am dat print,
apoi am continuat să potrivesc niște date dintr-un tabel. Migălos și complicat,
de parcurs pe print tot textul ca să găsesc la ce se referea tabelul. Colega
mea Anna, lângă mine, îmi susura la ureche „Liniștește-te, reușim!”, iar eu nu
mă puteam gândi decât la faptul că într-o oră și 30 de minute închid ăștia la
poștă și toată munca a fost degeaba (nu doar a mea, desigur, era o echipă
implicată).
Când a început
să-mi bată iar inima, mi-am dat seama că pot să fac tot ce-mi doresc, lipsește
doar determinarea. Am zâmbit la mărul roșu lăsat de o colegă pe colțul
biroului, în speranța că mă va ajuta să mă calmez (eram singura, la acea oră
târzie care putea termina treaba). Când am terminat cu tabelul, m-am ridicat de
la birou să le ajut pe fetele care făceau treaba fizică: legau propunerea cu
spirală, o duceau la șeful cel mare să o semneze (din nou) pe fiecare pagină și
o împachetau pentru trimitere. Au refuzat politicos ajutorul meu, căci, se
pare, mâinile îmi tremurau foarte tare.
Am fost apoi cu
ele la Correos, să o văd trimisă (mai aveam chiar un buffer de 50 minute...), am
stat cu ele la taclale pe drumul de întoarcere, în autobuz am sunat-o pe Sim
să-i povestesc pățania (greșisem, vai!, iar eu nu greșesc niciodată), și am
ajuns acasă. De la stația de autobuz până la bloc, picioarele au opus
rezistență, nu mai aveau chef să mă poarte, mă relaxasem. Dar cine mai stă să se
uite, reușisem să termin ce trebuia terminat! De ce nu pot să fac asta și cu
alte lucruri pe care – după standardele mele – trebuie să le fac?
02 mai 2011
10 luni cât o viață de om
Sunt înțeleaptă în seara asta. Dacă a meritat,
voi vedea, dacă mai merită, știu sigur că nu. Uneori, simplul fapt de a-ți
schimba culoare părului îți schimbă perspectiva. Și ăsta e un lucru bun. Au fost
10 (plus 12) luni minunate.
17 aprilie 2011
12 aprilie 2011
Aprilie cald
Acum mulți ani, într-un aprilie cald, D. îmi
spunea să am răbdare, că o săptămână nu e mult. Să nu produc panici și să nu
mai cred că e sfârșitul lumii. Aproape 20 de ani mai târziu (ei, nu chiar, dă
mai bine la efectul artistic, 18 suna aiurea...), am o săptămână de răbdare. Mi-am
dat-o singură, să văd dacă pot. Produc panica după aceea (vaaaaai, sau poate
n-o mai produc deloc, cum ar fi?)
11 aprilie 2011
Încercare
Ultimii aproape
doi ani din viața mea au fost o încercare (și când spun „încercare” vreau să
spun că mi-a fost greu, greu cu adevărat).
Mi i-am petrecut
luptând pentru fiecare moment de fericire câștigat și pentru fiecare secundă în
care m-am simțit împăcată cu mine însămi și cu alegerile mele.
Am stat pe net la
nesfârșit, am dat de miliarde de ori F5 paginii de Facebook (de parcă cineva,
într-un anume moment, ar fi putut să-mi dea răspunsul pe care-l așteptam, atâta
vreme cât nu știam nici măcar întrebarea), am trimis miliarde de sms-uri
tâmpite, am frânt inimi, am început să merg pe drumuri și le-am abandonat.
Am discutat pe
chat miliarde de ori același detaliu din trecut, până când mi-am căpiat
prietenii, care au rămas acolo, însă, alături de nebuniile și urcatul meu,
aproape zinic, pe pereți.
Am fumat, am băut
(nu vorbim despre sex, pentru că acesta este totuși un loc public!), am pierdut
o grămadă de timp făcând nimic altceva decât plângându-mi de milă.
Dar toate acestea
au meritat și vor merita. Nu sunt încă „acolo”, dar voi fi, pentru că mi-am dat
timp să mă cunosc și acum încerc să-mi dau șansa să fiu sinceră cu mine.
O să mă privesc
în curând în oglinda vieții mele și o să-mi placă ce o să văd.
02 aprilie 2011
Un rumano?
Ajung acasă într-o vineri seara, dinspre Gracia, chiar minunându-mă de câte lume e pe stradă, când, chiar la mine în cartier, am sentimentul straniu că cineva mă urmărește. Intru în barul de la colț, cer două beri la cutie (ca să nu dau de bănuit), ies după câteva minute, tipul tot acolo. Fac stânga-mprejur, mă întorc în bar și mă uit pe fereastră. Oamenii dinăntru mă întreabă ce s-a întâmplat, eu bâiguiesc ceva de genul „Mi s-a părut că mă urmărește cineva), la care un marocan tânăr zice: „Era un român, nu?”. Eu zâmbesc și zic: „Cine, eu sau el? Eu sunt româncă, el e african!”. Mă urmărea, într-adevăr, drept care pentru a parcurge cei 50 de metri care mă despărțeau de intrarea în blocul meu, un cuplu s-a oferit să mă conducă. Ceea ce au și executat.
31 martie 2011
Chestiune de vârstă
„Nu știu ce să zic, nu e deloc ușor să
găsești pe cineva... Am cunoscut bărbați cu un bagaj emoțional incredibil de greu,
mă simțeam ca și cum aș fi avut încă un job. Era un stres, nu o plăcere. Nu e
deloc ușor să găsești pe cineva la vârsta asta...”
„Nici la asta”,
zâmbesc eu binevoitoare.
Ea are aproape dublul
vârstei mele, e o femeie foarte frumoasă și deșteaptă, căreia i-a murit soțul
acum câțiva ani.
27 martie 2011
Să nu mă părăsești!
Am văzut azi un film. Cartea o citisem acum
câțiva ani. Și mi-a plăcut. Și filmul mi s-a părut încântăror. Și când am ieșit
de la film, am văzut un afiș al altui film de un autor născut la Kosovo. Am
înțeles cuvântul „zena” din titlu și m-am bucurat. Că am trăit cum și ce am
trăit și că trăiesc ce și cum trăiesc.
25 martie 2011
Rața
Am patru rațe de
cauciuc pe birou, trei mici, galbene, și una mare, tot galbenă (e mama lor). Sunt
un cadou de la Alex și distracția colegilor. Când Natalia sau Ema sunt triste,
le dau câte o rață, să stea la ele „în vacanță”.
Aseară am primit
de la Anto o rață nouă, citez „magică”. În întunericul din barul în care mi-a
înmânat-o părea maro. Nu e, e roșu închis.
Strânsă în palme
de către Desi, și-a schimbat culoarea și a devenit... argintie. Iar Desi mi-a
spus: „e ca din povestea cu rățușca cea urâtă care devine frumoasă când se face
mare”. Dada, ca în poveste, ce frumos! Deși eu cred că asta devine frumoasă de la căldură. De la căldura
omenească.
16 martie 2011
No comment
”- Viaja a Transilvania, el corazón de Rumanía, para conocer el país Drácula. Estarás 4 noches en hoteles de 4*, con traslados y guía en castellano para que lo disfrutes al máximo.
- Conoce los lugares donde la leyenda del vampiro se convirtió en realidad.
- Visita una de las zonas de Rumanía más famosas del planeta y... Conviértete en un experto en vampirología.”
And the image, that speaks more than a thousand words.
- Conoce los lugares donde la leyenda del vampiro se convirtió en realidad.
- Visita una de las zonas de Rumanía más famosas del planeta y... Conviértete en un experto en vampirología.”
And the image, that speaks more than a thousand words.
04 martie 2011
It took me 3 years...
To understand that in this company (maybe in the entire country) it is of no importance to have a task done correctly, so that is passes by 100% YOUR OWN quality control.
If it is done "bastante bien" we declared closed! Come on...
If it is done "bastante bien" we declared closed! Come on...
26 februarie 2011
Magazinul meu de vise
S-a închis cu ceva timp în urmă. În ciuda eforturilor făcute de diverși de a-l redeschide, el a rămas cu obloanele lăsate, parcă ușor întredeschise, așteptând vremuri prielnice. Să vină, acum!
20 februarie 2011
Din nou despre imigranți
Locuiesc în apartamentul acesta de un an și jumătate. Este într-o zonă de fițe din Barcelona (Sant Gervasi). Nu e ideal, dar m-am mutat pe fugă, într-o stare de puternică depresie și nu am avut multe opțiuni.
Clădirea din față e foarte aproape, la aproximativ șase metri de a mea. Pe ambele mele geamuri se vede acoperișul unui balcon, exact la nivelul meu, plin de murdărie, haine căzute de pe alte balcoane și gunoi aruncat de locatarii de sus (îmi amintește de periferia Berceni-ului, anii 2000 – 2001, când locuiam eu acolo).
Singurii care au acces acolo – cu un pic de efort, trebuind să sară de pe balconul lor pe acoperișul menționat – sunt vecinii chiar de vis-a-vis. Până acum au locuit acolo niște baltici (n-am identificat din ce țară), niște francezi și acum, de curând, s-au mutat un cuplu de marocani care au în jur de 25 – 30 de ani.
Ce credeți că fac ei as I write? Au curățat mizeria (punând-o în pungi de gunoi), iar acum dau cu mopul, să fie curat (el, adică, că e mai curajos să stea pe acoperișul ăla).
Dragilor, respect profund!
Colin
Last night I watched a movie about a little boy whose parents were rather busy, therefore he was raised by an army of nannies. He had two brothers, a “special” one, with disabilities, and an older one who bullied him (or more tormented him mentally). He was forced to use his right hand instead of the left one; he was forced to ignore his passions and to borrow the ones of his father. He had no friends when the movie starts. He stammered.
The most beautiful movie I’ve seen last year is with Colin Firth: “A Single Man”. This one is also with Colin Firth: it is called “The King’s Speech”. He plays King George VI of Britain.
19 februarie 2011
En el bus
Una chica le decía a su amiga: "Una aplicación de iPhone muestra donde dan condones gratis en Nueva York”.
Românca a pierdut
Știu, e straniu. Apartamentul cu pricina nu a putut fi al meu, deși, citez din memorie explicația doamnei de la agenția imobiliară: „Am insistat, i-am explicat proprietăresei că pari corectă și serioasă și că eu însămi, dacă aș avea un apartament ți l-aș închiria.”.
Nu știu dacă se vor muta ghanezii acolo (dar cred că ei erau oricum din alt film), dar eu cu ei chiar n-am nimic.
Nu știu dacă se vor muta ghanezii acolo (dar cred că ei erau oricum din alt film), dar eu cu ei chiar n-am nimic.
14 februarie 2011
Pactul de prietenie româno-ghanez
Mi-a trecut
prin cap să mă mut din
apartamentul acesta (și încă nu în al meu, căci nu-mi permit pe moment – sau nu
m-am hotărât, nu știu exact). Ei, și mă dau pe net în acest scop încă din
octombrie.
Vineri, cum
telefonul meu super-cretin și cu personalitate s-a gândit să se descarce în
timpul nopții (fără să bip sau ceva), m-am trezit ca scongsul la 10, am sunat
la lucru și am zis că vin și eu, cândva, după care mi-am băut liniștită
cafiaua. În acest interval am găsit în spațiul virtual un apartament care din
descriere (nu din poze) avea ce-mi trebe mie: lumină.
Sun, îmi dau
întâlnire cu Montse pe seară, la 7.30 și gata. Văd apartamentul, cad pe spate
datorită faptului că se vede Tibidabo din el, decid că-l vreau, îi spun asta
sus-numite Montse, care-mi recomandă să sun ACUM la sediul firmei. Ceea ce și
execut. Nu numai că nu răspundea nimeni, dar suna veșnic ocupat (a se imagina
următoarea situație: eu pe stradă cu Jacobs, el vorbind, eu redial-ând,
hăhăindu-ne de ridicolul situației, apoi eu, tot cu el, într-un bar mișto de
Raval holbându-ne la telefonul meu de pe masă care făcea redial singur).
Trece sâmbătă, trece
și duminică, când mă decid că-l vreau pe apartament, când mă decid că nu-l
vreau, cert e că azi dimineață – luni – ajung pe „nu”. Sună mobilul, Montse,
care-mi spune că are mai mulți vizionatori (cum se zice, de fapt?) pentru
apartamentul cu pricina, dar că a văzut că mi-a plăcut și că na, dacă-l vreau,
să zic acum. Eu nu pot să zic acum, dar pot să sun la actuala mea
proprietăreasă să torn o minciună (că un prieten se mută dintr-un apartament
etc.) și să aflu în cât timp mă pot tira. Se ajunge la concluzia ca într-o
lună, drept care sun la Montse și zic că vreau apartamentul cu pricina.
Acestea fiind
spuse, mă apuc să-mi adun actele, să mă împrumut de down payment (căci al meu e
blocat în apartamentul de acum) șamd. Ocazie cu care compania descoperă că eu
am doar contract temporar și se oferă să-mi facă indefinit/nedefinit (cum o fi
în limba lui Caragiale, că m-am încurcat). Ei, și la ora șapte mă trambalez
plină de emoție la sediul agenției unde o duduie cu fusta scurtă de blugi
foarte murdară și rădăcini nevopsite de vreo două luni mă chestionează despre
de toate.
Trec cu bine
testul, sunt îmbrăcată frumușel, business-chic, cu rimel la ochișori și
parfumată, când se ajunge la „și apoi o să vedem dacă te acceptă proprietarul”.
Eu întreb dacă sunt singură în cursa pentru acest apartament, știind că, în caz
de comparație, pașaportul meu nu face față, la care ea zice că nu crede că fie
cazul să-mi fac probleme pentru așa ceva.
Și pentru că
sprânceana mea ridicată i-a dat de știre că am eu îndoielile mele și că știu eu
ce știu, a completat: „Nu e chiar așa. Mai înainte am avut aici, la birou, doi
băieți – pentru alt apartament -, s-a grăbit să adauge, din Ghana. Negri-negri.
Dar bine îmbrăcați și curați.”
Mi s-a lăsat
sprânceana în jos și m-a apucat hlizitul. Ghanezii, să ne înțelegem, sunt
săracii Africii. În anii ’80,
în Nigeria s-au executat mișcări de stradă pentru a convinge guvernul de atunci să nu-i mai
lase să emigreze la ei în țară. Știu eu din sursă sigură!
Hai noroc și
Happy Valentina! Vă țin la curent cu evoluția luptelor româno-ghaneze.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)