Ex

În urmă cu doi ani, subsemnata se despărțea, cu greu și după eforturi îndelungate care au însumat aproximativ șase luni, de un domn.

Acum vreo săptămână, într-o vineri, târziu, la serviciu, oarecum plictisită de muncă și provocată de o colegă/amică a cărei idee fixă mă scotea deja din sărite (cum că am certuri permanente cu un coleg din pricină că îl plac sau el pe mine, încă nu se hotărâse!), m-am lăsat dusă de ale tinereții valuri și i-am arătat gagicei (prin metoda „să căutăm pe google”) cine sunt cei trei foști importanți din viața mea. După ce și-a revenit din șocul produs de faptul că toți beneficiază de cel puțin câteva postări (unii mai multe, chiar cu poze, și, ce să vezi, chiar cel care merită cel mai mult să apară în poze chiar apare), începe să mă chestioneze asupra ultimului, fiind conațional cu ea, deci mai interesant.

Dăduserăm căutarea pe poze, ne-am hlizit împreună de faptul că ei sunt nu numai tipuri diferite de oameni, dar și fizic extrem de departe unul de celălalt, și gata. Tipul pe care ea mi-l scotea la fileu e doar un artist (e și el pe google, dar nu se pune). În fine, altceva vroiam să zic.

Azi am avut nește timp, și nește curiozitate suplimentară m-a îndemnat să caut pe www ca să descoper, oh, Doamne, că fostul spaniol e directorul unei direcții din regiunea lui, că face parte, adică, din guvern.

Nu de impresionată era să cad pe jos, ci datorită faptului că mi-am dat seama ce s-ar fi întâmplat dacă rămânean cu el: aș fi fost acolo, în orășelul ăla mic, despre care am aflat ulterior că face parte din „Spania profundă” (nu, nu e de bine, înseamnă că oamenii nu sunt prea deschiși la minte), făcând cel mai probabil nimic.

Și m-am felicitat (încă o dată) că m-am apărat, că mi-am ascultat intuiția și că știu să-mi ascult inima din cauză că nimic nu se întâmplă fără sens. Pam-pam!