Cum se cucerește o femeie

Se ia o femeie cu aspect exterior plăcut, ceva creier în cap, un strop de imaginație și vreo doi de umor și se lasă singură în lume (în căutarea jumătății). După doi ani de încercări, se întreabă muierea cu pricina ce a priceput. Și a priceput cam următoarele despre cum se cucerește o femeie.

Modelul 1: romanticul

Scrie mesaje fabuloase (uneori greu de priceput și de digerat), face o adevărată obsesie pentru aspectul meu exterior, necontenind cu laudele (desigur, într-o țară în care „guapa”, „reina” și „flor” i se zice, fără discriminare, absolut oricărei femei, încep să mă întreb dacă epitetele au vreo valoare.

Se supără dacă nu pot să mă văd cu el (că am și eu viața mea), nu pricepe că în final m-am plictisit de atâta pisiceală și monotonie, n-ar veni cu o idee mai creață (de la comandatul la restaurant până la destinații de week-end) și mă va urî forever.

E, practic, inofensiv, și se nimerește de obicei să fie prezentabil (dacă nu chiar frumos), bine îmbrăcat, cu mașină și maniere. O amintire plăcută (am două la activ).

Modelul 2: pisălogul

Cuvântul spaniolesc „pesado” prezintă foarte bine acest tip de bărbat (nu l-am pus pe locul întâi căci m-am gândit să folosesc un soi de ordine cronologică bazată pe propria-mi experiență, dar aș fi putut, foarte bine, căci procentual e mult mai întâlnit decât frații lui). Din observațiile mele personale este genul de bărbat care ajuns pe la 30 și ceva de ani, după zero relații serioase și venind dintr-o familie în care el era „el rey” y „el guapissimo”, neputând pricepe, în acest moment crucial al vieții lui, cum de nu toate femeile (sau măcar eu, cea din fața lui) nu se prosternează la picioarele lui oferindu-i iubire, sex și eventual eternă recunoștință.

Trăiesc cu impresia că pot scrie pagini întregi despre acest gen (ceea ce poate că voi și face și voi deveni cunoscută ca prima autoare din România cu succes în genul chick lit, să ne înțelegem, eu nu țintesc jos).

Să reluăm. Acest băiat (bărbat nu l-aș putea numi și nu-mi cer scuze) s-a cărat de acasă când avea cel puțin 30 de ani, continuând, însă, să aibă relații strânse cu mama lui (unul dintre ei mi-a trimis într-o seară un mesaj care spunea fix atât: „Azi nu te pot suna, mă duc la părinții mei la cină”, m-am abținut de la comentarii, apreciind, desigur, locul de negocieri pe care tipul îl lăsa – ce era să răspund?). 

Se îmbracă relativ ok (am cunoscut unul care avea chiar stil, folosea parfum și avea unghiile tăiate și curate – vă rog din inimă să nu râdeți că nu e de glumă, masculii câștigă puncte aici și doar pentru că sunt curați – știu că pare incredibil, eu încă nu m-am obișnuit!), știu ce muzică le place, ce le place să mănânce, nu știu însă să propună locuri interesante și niște chestii mișto de făcut (întotdeauna vor spune „mergem unde vrei tu”, „comandăm ce vrei tu”, „facem ce vrei tu”, ceea ce mie invariabil îmi trezește reacția „ei, păi dacă-i pe așa, fac toate astea singură, ce rost are să mai vii și tu?”). Au o mică problemă (mare, de fapt, dar zic să nu facem din țânțar armăsar) cu încrederea în sine, au nevoie de aprecieri, de complimente (eu, de exemplu, n-am, știu cine sunt și ce pot) și au reacții ciudate dacă nu li se îndeplinesc aceste nevoi (i-am zis unuia, care mă întrebase de 100 de ori dacă mă distrez cu el, că nu-s maică-sa, să mă mai scutească, și s-a deprimat grozav).

Discuțiile vor ajunge invariabil la momentul în care voi fi întrebată „Și, îți place Spania/Barcelona/Catalunia?”, la care eu voi răspunde „Nu neapărat...”, desigur, cu jumătate de gură, căci știu ce va urma. Voi fi întrebată de ce, voi spune ce mă deranjează, voi spune cele două – trei istorii în care oamenii m-au tratat ca pe un cur doar din pricina cetățeniei mele și ei se vor supăra pe mine, ca și cum eu am început.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mint și să văd cum decurge discuția după aceea, dar presupun că va produce un rânjet fericit pe fața interlocutorului care, dacă se va nimeri să fie spaniol, și nu catalan, va putea să-mi arunce atât de celebra și de uzitată frază „Noi am fost cândva un imperiu” (asta apare în cele mai neașteptate împrejurări, de la „de ce nu vorbesc spaniolii limbi străine” până la „sistemul nostru politic e cel mai bun”, ca să nu mai menționăm „noi nu avem influențe arabe”).

Când trece acest șoc și pentru că aspectul meu exterior îi îndeamnă să-mi ofere a doua șansă, ajungem la „Și, cum e România?”, după care, absolut orice aș spune, începe alt circ. România mea e frumoasă, familia mea și prietenii mei sunt oameni educați, am avut o viață bună acolo și personal și profesional (și financiar), dar de fiecare dată când spun asta, la sfârșitul discuției sunt lăsată cu impresia că ar trebui să-mi cer scuze.

Știu și eu atâta lucru că a fi imigrant se asimilează cu a fi sărac, dar nu în secolul nostru și nu în Barcelona (niciunul dintre prietenii mei imigranți nu a venit în Spania din motive pecuniare, ci mai curând ca să experimenteze alt tip de libertate sau ca să treacă peste anumite momente dificile din viață).

Ca să mai limiteze pagubele (sus-numiții încep să se enerveze la acest punct, iar eu dau semne că mi-am pierdut răbdarea și vreau să plec acasă), pisălogii vor deturna discuția spre chestii culturale. Eu nu vorbesc despre ce nu știu, deci voi spune din start ”habar n-am” dacă n-am și mă voi lansa în discuție dacă am citit/văzut ceva pe temă. De exemplu, la „Marea Britanie nici măcar nu e în Uniunea Europeană, că nu folosește Euro”, voi reacționa cu tărie, explicând că din cele 27 de țări UE, doar câteva (am dat acum wiki, cică 17, n-am știut) folosesc moneda, iar asta nu le exclude pe celelalte din uniune. Desigur, voi fi privită cu suspicine și, eventual, cu ciudă.

Voi reacționa la fel de neașteptat dacă voi fi întrebată ”Știi măcar ce e un monolog teatral?” (desigur, un picuț de sus, așa, că omul văzuse actul respectiv și eu deja recunoscusem că nu – era în catalană, dar ce rost are să insistăm pe detaliul că ”eu nu vorbesc/înțeleg”...) și mă voi îndrepta spre contemporanele ”Monoloagele vaginului”, ca să pot închide – deja vorbind în șoaptă și pregătindu-mă să-mi cer scuze – cu monoloagele din piesele d-lui Shakespeare.

Nu voi deschide niciodată discuția legată de familie, religie, căsătorie (și divorț), voi evita să răspund la chestii legate de regimul politic spaniol, voi ofta adânc înainte de a recunoaște că nu mă uit la televizor (că n-am nici măcar semnal în casă), voi încerca să nu aduc în discuție locurile pe care le-am văzut și experiențele pe care le-am trăit, voi încerca, cu alte cuvinte, să ITALIC keep a low profile END ITALIC.

Dimpotrivă, dacă tipul a reușit să mă calce suficient de tare pe bătături, îi voi explica cât pot eu de concis și de clar că în România suntem oameni civilizați, că știm să folosim apa și săpunul mai abitir ca aici, că majoritatea oamenilor de la oraș vorbesc cel puțin o limbă străină, că pe țigani i-au adus romanii din India (nu sunt originari din Europa de Est, cum se pare că scrie în cărțile lor de istorie) și că noi i-am ținut robi până în secolul al XIX-lea.

Dacă mă va fi enervat la culme, voi sublinia că dacă eu pot să nu mănânc ca vițica (deși ador să mănânc) și să-mi păstrez o anume siluetă (pe care o duc la fitness din când în când), atunci mă aștept la același lucru de la un bărbat, că am dreptul să aleg cu cine-mi petrec timpul liber, că nu datorez nimănui nimic (și mai puțin lui), că nu mi se pare un păcat să fiu independentă și individualistă, că n-o să-mi cer scuze pentru toți țiganii și hoții de naționalitate română și că-i doresc o viață frumoasă în continuare (după care îmi plătesc partea de notă – ei nu se vor oferi, oricum, să plătească - și-mi fac o ieșire artistică din scenă).

Modelul 3: omul de lângă noi

E un tip normal, ca mine și ca tine, care are o anumită experiență de viață, nici mai bogată, nici mai săracă. E un tip de obicei interesant, deschis, care povestește lucruri pozitive și face glume, care îmi ascultă punctul de vedere și eventual se contrazice cu mine fără să facă din asta un capăt de țară (un pisălog mi-a spus odată „cum se poate să nu-ți placă nimic din ce-mi place mie?”, la care eu replic senină „dar ție de ce nu-ți place ce-mi place mie?”).

Pricepe că sunt din altă cultură și nu încearcă să mă facă să mă simt prost datorită faptului că toate știrile despre români sunt negative. Se oferă să plătească toată nota (chiar dacă nu-l voi lăsa, dar voi aprecia gestul și îi voi acorda a doua întâlnire). Mă întreabă despre Dracula și Ceaușescu cu interes real. A dat măcar un google înainte de a se întâlni cu mine, pentru a vedea cum se numește capitala și eventual pentru a vedea o poză cu orașul meu natal (ȘTIE că nu vorbim rusă, nu e nevoie să mă întrebe).

Are propuneri interesante de activități în comun, îmi cere opinia, dar pricepe din prima când spun ”comandă tu, eu mănânc orice tip de tapas”. Nu comentează dacă fumez/nu fumez și mă întreabă chestii normale, cum ar fi ”ce lucrezi? îți place?”, ”cum/de ce ai venit aici?” șamd.

Cel mai important lucru la acest tip de tipi este că nu încearcă să mă „dea pe spate”, ci doar să mă cunoască și să mă seducă, jucând cel mai vechi și normal joc din lume. Am cunoscut câțiva din ăștia, deci partida nu e încă pierdută.