Nu mai am sânge în pix

Acum mulți ani, când am început să lucrez ca ziarist și semnam din când în când texte împreună cu un amic, auzeam adesea – din partea lui – cum că femeile nu pot fi jurnaliști la fel de buni ca bărbații pentru că „nu au sânge în pix”. Gluma – așa obscenă cum e! – îmi smulge și acum un zâmbet.

Ieri seară mi-am amintit de ea pentru că am avut ocazia să mă joc din nou de-a ziaristul (lucru pe care – credeam – mi-l doresc mai mult decât orice, dovadă și visul de acum câteva nopți în care se făcea că iau un interviu pe care, desigur, nu l-am luat, căci dormeam ca scongsu’, și după care m-am trezit într-o profundă stare de tristețe care m-a urmărit câteva zile), dar n-am făcut-o din două motive simple:

1. am și uitat că pot face asta, drept care până mi-a venit ideea, până s-a cristalizat, până nu-știu-ce, practic oportunitatea plecase (adică subiectul);

2. nu aveam pix la mine.

Mă gândesc așadar la cât de departe (și de puțin cristalizată) e determinarea-mi de a-mi urma idealurile și dorințele și cum, în aceste condiții, chiar e de mirare că unele dintre ele chiar prind viață.

Mă duc să-mi cumpăr acum o duzină de pixuri, să mi le îndes prin buzunare, poate, poate, mă voi mai semna cândva în susul unei pagini de revistă (de preferință „Vanity Fair”, în engleză).