What is it that you really want?

De mai bine de un an (să fiu corectă, de un an şi câteva zile), mi se transmite (nu râde!, n-am greşit exprimarea, ci chiar „mi se” generic, pe mai multe căi) că trebuie să-mi doresc ceva ca să pot avea.
Coincidenţele sunt prea mari ca să mai fie doar coincidenţe. Nu sunt, ştiu deja.

Acum un an, Fairy mi-a demonstrat că dacă îşi pune o dorinţă, i se împlineşte - şi, crede-mă, era cea mai puţin plauzibilă dorinţă, care implica îngenuncherea unei puternice convingeri ale mele (iar eu sunt relativ fixistă, mai ales când vine vorba de dansat) şi încă nişte elemente exterioare care nici de atunci, nici până atunci nu se aliniaseră. Şi i s-a împlinit. Mi-a spus cum face şi m-am distrat, mi s-a părut caraghios, dar mi-a intrat în cap. Am testat principiul cu dorinţe mai mici (nu, nu şi „mai mari”). Ei bine, funcţionează.

Pe parcursul anului care a trecut - un an de puternică transformare personală – „trucul” pe care Fairy mi l-a împărtăşit mi-a sărit în cale din mai multe direcţii. Apoteotic, cumva, s-a manifestat în întrebarea pe care un băiat mi-a adresat-o: „Have you ever wanted something badly? So badly that you would do anything to fulfill that wish?”
Am zis că nu, căci era adevărat. Mie viaţa mi-a „ieşit”, uneori şi împotriva voinţei mele (episodul cu mutatul la Barcelona se încadrează clar aici!), am avut „noroc” şi visele mi s-au împlinit. N-am luptat niciodată pentru nimic, nici măcar pentru iubire. Mi-a fost tot timpul teamă, jenă, lene, lehamite să o fac. Şi mi s-a părut că dacă merg mai departe, simplul gest de a face pasul înainte înseamna că am reuşit (deşi, sinceră să fiu, mă gândesc la reuşită doar de puţin timp, maxim un an şi jumătate).

Acum aproape doi ani, când mă simţeam rău de tot (din ăla ancestral, fizic, care nu trece cu nimic - era să zic nici măcar cu sex - dar chiar aşa e, nici măcar cu sex, căci da, eu sunt acel gen de persoană), mi s-a recomandat (professional advice, da?) să identific momentul în care m-am simţit cea mai fericită în viaţa mea, când mi-a plăcut la nebunie de mine, când am fost împăcată cu tot ce fac şi tot ce simt. Mi-a luat timp să-l identific, dar am făcut-o, eventually.
Şi l-am reprodus – ştiu că pare incredibil – dar chiar l-am reprodus. Să zic că am făcut-o cu puterea minţii, ar fi prea mult. Nu, nu cred că e doar meritul meu.

Trăiesc ce am trăit acum mulţi ani, practic în aceleaşi condiţii, sunt înconjurată de oameni incredibili cărora le-aş dărui (chiar de mai multe ori, dacă ar fi nevoie) sufletul meu, zâmbesc şi sunt creativă. Sunt eu însămi. Ce drum lung a fost până aici!

Şi chiar acum, după ce am ajuns, a apărut (din nou, desigur) răscrucea. Aceeaşi, deşi încă îi lipseşte un element, dar parcă îl văd venind... Dacă apare şi ultimul element care-mi reproduce tabloul (cum se poate, cum se poate, mă întreb în fiecare clipă), ce fac? Aleg la fel? Sau o iau pe celălalt drum, cel greu, mai sinous, mai încâlcit şi mai interesant (fără îndoială, mai interesant!), cu care e de luptă, nu glumă... Sau stau liniştită, zile, ani, şi trăiesc cum am mai făcut-o? Sim spune că e bine să faci de fiecare dată noi greşeli, nu să le repeţi pe aceleaşi. Sunt, desigur, de acord. Dar nu-i cam greu? Nu ştiu, că n-am încercat niciodată să o iau pe drumul sinuos, dar zău că pare greuţ.

În fine, dacă ai ajuns până aici, îmi cer scuze pentru „poluare”, dar îmi trebuia pusă pe hârtie şi, până la urmă, e blogul meu. Care se pregăteşte să se transforme într-unul mai... adevărat, pe care-l voi numi „Telegrafului 101”. Unde am fost eu cea mai fericită.

Easy?

Plimbându-mă printre pozele astea (genială idee, apropo), m-am gândit că viaţa noastră e cam complicată.
Atâtea ascunzişuri, atâtea probleme, atâta teamă să nu fim ridicoli/răniţi/înşelaţi sau cine-mai-ştie-ce (că nici definiţii suficiente parcă nu mai sunt)!
Mă holbez ca proasta la oamenii ăştia şi-mi dau seama că nu aveau probleme cu:
- dacă zic aia, el o să se gândească la... şi n-aş vrea să-i las impresia asta...
- dacă nu zic aia, el o creadă că...
- cum să-i zic că-l iubesc? Dacă el nu mă iubeşte înapoi?
- de ce nu sună/răspunde/intră pe mess/FB sau mai ştiu eu pe unde, atunci sigur...

Mi se pare că era mai uşor fără mobil şi internet şi că exista o apropiere sinceră, care dacă era, era, dacă nu, nu. Am trăit şi eu fără telefon (nici măcar fix nu aveam), locuiam departe de centrul oraşului şi oamenii care mă plăceau/iubeau veneau până la mine cu riscul să nu mă găsească acasă. Lăsau bileţele şi gata. Fără drame şi tragedii inutile. Cu un băiat care mă plăcea schimbam scrisori săptămânal, de ziua mea mi-a trimis prin poştă o orhidee (nu a comandat-o în oraşul meu, mi-a trimis-o pur şi simplu prin poştă, de la Ploieşti până la Timişoara), iar când mie mi s-a făcut dor de el, m-am suit în tren şi m-am dus să-l văd (de la Timişoara la Ploieşti). Fără să-l anunţ, desigur.
Un tip care mă iubea venea cu maşina (un motor diesel pe care-l auzeam de la depărtare), altul dădea cu pietricele în rulouri (că nici sonerie la poartă nu aveam) când venea şi dacă după a cincea nu deschideam, se cheamă că nu eram acasă.
Acum stau ca proasta şi mă uit dacă a sms-ul meu a ajuns, număr minutele până când răspunde, urmăresc FB să văd ce şi cum mi-a scăpat, despic firul în 415 cu prietenii pe mess, că de ce aia sau ailaltă, când situaţia e, practic, clară. Tot amor se cheamă, nu l-am inventat noi, doar l-am îmbrobodit cu explicaţii şi psihologii ieftine.
Prea ne complicăm, dom'le, zău aşa.

PS. Acest post este inspirat de situaţia ilogică în care un băiat mă iubeşte şi eu pe el, dar nu iese nimic.

Soarta

Azi am avut o teleconferință cu „clientul” (o entitate birocratică foarte, foarte mare, extrem de cârcotașă și de neînțelegătoare), iar coordonatoarea de proiect m-a lăsat singură să explic conceptul și realizarea unui website. Și m-am descurcat minunat, a fost un succes.

Faptul m-a făcut să mă gândesc (apropiindu-se, desigur, și momentul bilanțului – pe 29 noiembrie se împlinesc trei ani de când locuiesc la Barcelona și aproape un an de când trăiesc aici :D) ce coincidențe și întâmplări m-au adus aici.

Și, mai ales, cât m-am opus și cât am plâns și cât m-am lamentat când mi-a fost greu, când nu mi-a ieșit ce credeam eu că trebuie să-mi iasă și cum aș fi dat orice – dar orice – să fi fost, de atâtea, de nenumărate ori, în alt oraș, în altă țară, în pielea altcuiva.

Am ieșit râzând (la propriu) în hohote din întâlnire și m-am bucurat, sincer, că sunt aici, că sunt eu, că sunt în pielea mea.

Mai multă încredere în ce pregătesc unii sau alții acolo sus (că or fi îngeri, stele, elfi sau mai-știu-eu-ce) parcă n-ar strica!

Poveste de demult

“Ce frumoasă e poza aia cu voi din Cişmigiu”, îmi spune M. şi eu mă încrunt: „care poză?”. Nu eram eu în poza, era următoarea lui iubită, care semăna bine cu mine, atât de bine încât prietenul nostru a crezut că sunt eu. Câţiva ani mai târziu, ne-am reîntâlnit – forţaţi de împrejurări – în Cişmigiu.

Christmas gifts list now open

Please, chose from here: http://www.boredpanda.com/giant-plush-microbes-and-cells/

Jurnalul domnului Inginer: Reloaded: Honorabilului Ndudi Elumelu

Jurnalul domnului Inginer: Reloaded: Honorabilului Ndudi Elumelu: "Ndudi Elumelu"

Rimă

Eu sunt fata de la colţ,
Care tresaltă de bucurie
Când pantofii văzuţi în vitrină i se potrivesc
Mănuşă.
Sunt fata care visează ciocolată neagră
În fiecare zi
Şi uneori o mai şi mănâncă,
Dar nu atât de des cum şi-ar dori,
Însă şi dacă ar face-o,
Nu ar da în diabet
Sau în alte boli,
Căci ciocolata asta e magică
Făcută să trezească inimi obosite şi întristate.
Eu sunt fata de la colţ
Pe care inspiraţia o loveşte
În timp ce-şi taie unghiile.

Mixed feelings

Ingles 5.0, frances 5.0. En la lista de aprobados...
I think it makes me happy.
Or not? Should I feel anything? Except for the fact that three years were of my life were a waist of time as now the "fabulous" news makes absolutely no difference for me...
I just go on with what I have, pieces of a crumbled existence, distrust, pain and sadness.

Nu mai am sânge în pix

Acum mulți ani, când am început să lucrez ca ziarist și semnam din când în când texte împreună cu un amic, auzeam adesea – din partea lui – cum că femeile nu pot fi jurnaliști la fel de buni ca bărbații pentru că „nu au sânge în pix”. Gluma – așa obscenă cum e! – îmi smulge și acum un zâmbet.

Ieri seară mi-am amintit de ea pentru că am avut ocazia să mă joc din nou de-a ziaristul (lucru pe care – credeam – mi-l doresc mai mult decât orice, dovadă și visul de acum câteva nopți în care se făcea că iau un interviu pe care, desigur, nu l-am luat, căci dormeam ca scongsu’, și după care m-am trezit într-o profundă stare de tristețe care m-a urmărit câteva zile), dar n-am făcut-o din două motive simple:

1. am și uitat că pot face asta, drept care până mi-a venit ideea, până s-a cristalizat, până nu-știu-ce, practic oportunitatea plecase (adică subiectul);

2. nu aveam pix la mine.

Mă gândesc așadar la cât de departe (și de puțin cristalizată) e determinarea-mi de a-mi urma idealurile și dorințele și cum, în aceste condiții, chiar e de mirare că unele dintre ele chiar prind viață.

Mă duc să-mi cumpăr acum o duzină de pixuri, să mi le îndes prin buzunare, poate, poate, mă voi mai semna cândva în susul unei pagini de revistă (de preferință „Vanity Fair”, în engleză).

Smiling

O rază de soare se reflectă pe dulap, eu nu m-aş da azi jos din pat, n-aş mai pleca din camera mea albă şi luminoasă. Şi aş zâmbi pentru totdeauna ca acum, simţind cu sufletul plin, iubire. Can I, please, keep it?

The two words

it took to manipulate a guy's feelings: brandsoftheworld.com and stocklogos.com.

En catala

ooook, începe să-mi fie frică: am adăugat în lista de bloguri de urmărit pe google reader unul în catalană.

Am uitat cum se scrie acasă?

Una dintre reţele mele sociale o citează (venind de pe alt mediu de comunicare, recte mie-mi dă doar şapoul) pe o duduie căreia mulţi îi dau atenţie în România. Ea scrie, citez: "autobiografia lui nicolae ceausescu e un film genial. ma tem insa ca multi nu-l vor intelege la nivel de arta cinem (...)". Nu ştiu ce vine mai departe, că nu m-am îndurat să pierd o secundă din viaţă dând clic. Dar de unde ştie duduia cine şi ce înţelege, apriori, din film?