Am întrebat-o pe Amorsito când crede că mă voi întoarce acasă, la care ea a răspuns prompt: "În septembrie". În afară de faptul că m-a lăsat mască explicaţia ("pentru că atunci vremea acolo va fi ca vremea aici, vei fi făcut destulă plajă etc." plus "voi fi şi eu bine"), mi-am dat seama că aşa frumos aş putea fantaza pe această temă, incredibil de frumos. Chiar pot să mă întorc acasă? Ce mă ţine? Nişte poze tâmpite? Soarele? Plaja? Marea? Nu cred.
Când se va stabili de ce, de fapt, sunt aici, atunci se va stabili şi când pot pleca (contractul de închiriere al apartamentului expiră la sfârşitul lui septembrie, să fii ştiut Amorsito?).
28 aprilie 2010
26 aprilie 2010
25 aprilie 2010
24 aprilie 2010
My Cinderella shoes
Poveste de Sant Jordi (care n-are nici o legătură cu el).
Mi-am pus întâmplător papucii de Cenuşăreasă (a doua pereche - mulţumesc, Camelia!, prima s-a rupt şi a dus cu ea visurile mele - la gunoi, desigur) şi m-am simţit ca Frumoasa din Pădurea Adormită.
Un singur gând: prea mulţi ani pierduţi în căutarea fericirii, când ea stă de fapt într-o piaţă, nişte "bravas", un grasshopper şi bere. Conversaţia face banii. Toţi banii.
The story of my life is now over, if you ever want to share it, please, do not buy the copyrights. They are for free.
Mi-am pus întâmplător papucii de Cenuşăreasă (a doua pereche - mulţumesc, Camelia!, prima s-a rupt şi a dus cu ea visurile mele - la gunoi, desigur) şi m-am simţit ca Frumoasa din Pădurea Adormită.
Un singur gând: prea mulţi ani pierduţi în căutarea fericirii, când ea stă de fapt într-o piaţă, nişte "bravas", un grasshopper şi bere. Conversaţia face banii. Toţi banii.
The story of my life is now over, if you ever want to share it, please, do not buy the copyrights. They are for free.
23 aprilie 2010
21 aprilie 2010
19 aprilie 2010
Când a murit Kurt Cobain
…eram pe stradă, între Piaţa Maria şi Iosefin (Bălcescu, să zic eu aşa) în 1994, aprilie; şi am fost toată seara în doliu. Eram într-o vrie nu mai ştiu de ce (dar pentru că-mi amintesc că eram cu H., explicaţia e intrinsecă, din cauză că eram cu el eram în vrie), am ascultat descrierea vieţii lui Cobain de la toţi oamenii cu care ne-am întâlnit în noaptea aia şi am transmis, la rândul nostru, vestea mai departe (nu, nu aveam mobile, nici pagere, nici telefon fix).
Ce m-a apucat cu moartea lui Cobain? Mi-amintesc de multe ori acest pasaj (pe care-l leg, recunosc, de scena din Piaţa Unirii, ani după, în care fetele de la Lenau se holbau la D. cel cu pleată frumoasă, frumoasă, de culoarea paiului, şi ziceau „ce seamănă cu Kurt!”). E un oarecare punct de reper în spaţiul studenţiei mele (ca şi relaţia explozivă – foc de paie, ca să mă păstrez în spiritul comparaţiei anterioare) cu H. Înainte de acest moment (şi de H.), nu mi se întâmplase nimic la Timişoara, deci moartea lui Kurt a deschis o nouă epocă. A apus, demult, rămân pe amintiri.
Acest post e rezultatul adunării laolaltă a mai multor crâmpeie care m-au bombardat azi, de la pozele scanate de Roxana pentru FB, în care era îmbrăcată doar în negru (ah, tinereţe), la hip-hop-ul de acum 450 de ani pe care l-am ascultat pe trilulilu.ro (Mihoane oare îşi mai aminteşte când am ascultat noi prima dată B.U.G.?) şi a fost declanşat de luarea la cunoştinţă a faptului că vârsta de 25 de ani e mişto (pentru mine o fost acum hăhăhă…).
Vezi mai multe video din Muzica
Ce m-a apucat cu moartea lui Cobain? Mi-amintesc de multe ori acest pasaj (pe care-l leg, recunosc, de scena din Piaţa Unirii, ani după, în care fetele de la Lenau se holbau la D. cel cu pleată frumoasă, frumoasă, de culoarea paiului, şi ziceau „ce seamănă cu Kurt!”). E un oarecare punct de reper în spaţiul studenţiei mele (ca şi relaţia explozivă – foc de paie, ca să mă păstrez în spiritul comparaţiei anterioare) cu H. Înainte de acest moment (şi de H.), nu mi se întâmplase nimic la Timişoara, deci moartea lui Kurt a deschis o nouă epocă. A apus, demult, rămân pe amintiri.
Acest post e rezultatul adunării laolaltă a mai multor crâmpeie care m-au bombardat azi, de la pozele scanate de Roxana pentru FB, în care era îmbrăcată doar în negru (ah, tinereţe), la hip-hop-ul de acum 450 de ani pe care l-am ascultat pe trilulilu.ro (Mihoane oare îşi mai aminteşte când am ascultat noi prima dată B.U.G.?) şi a fost declanşat de luarea la cunoştinţă a faptului că vârsta de 25 de ani e mişto (pentru mine o fost acum hăhăhă…).
Vezi mai multe video din Muzica
18 aprilie 2010
Totul până la Mozart
Mă enervează că amintirile mele frumoase de la Nessebar, Veneţia, Madrid sunt în strânsă legătură cu tine, dar am decis să te ignor, să te şterg din trecutul meu (de iertat nici nu încape vorbă!), căci nu pot să te las să-mi iei Mozart. Totul până la Mozart!
17 aprilie 2010
Durerea de dinţi
Pe mine mă doare adesea capul, în special din pricină de migrenă (din ultimele informaţii oferite de unul dintre doctorii care m-au consultat încă nu s-a inventat un tratament). Durerile mele de cap pot ţine zile întregi sau chiar săptămâni, şi, pentru că ştiu, din experienţa ultimilor cel puţin 25 de ani, că nu le pot îndepărta, nu iau nimic. Pastilele nu ajută, alcoolul, somnul, exerciţiile fizice, sexul, nu au absolut nici un efect asupra migrenelor mele. Aşadar, eu şi cu ele am învăţat să coabităm armonios.
Altfel stau lucrurile, însă, cu durerile de dinţi. Din cunoştinţele mele, am fost dusă la dentist când eram foarte, foarte mică. Mi-a fost toată viaţa teamă de dentistul meu, l-am urât din toată inima pentru că nu mi-a putut niciodată rezolva problemele. Cu timpul – şi cu înaintarea în vârstă – a merge la dentist a devenit pentru mine o mică nelinişte. Am grijă de dinţii mei pentru că ştiu că orice le-aş face, îi voi pierde. Cu toate acestea, nu pot să suport durerile de dinţi, nu mă descurc cu ele, habar de unde să încep să le manevrez. Aşa că le duc la dentist, dentistul mă prost-dispune, eu tac şi suport, viaţa continuă. Am de mulţi ani un vis recurent: dentistul meu mă priveşte şi-mi spune „Nu ai nici o problemă, ai o dantură perfectă”. Da, poate când niciunul dintre dinţii mei nu va mai fi pe gingii, când voi avea doar minunate copii lucioase, voi avea o dantură perfectă.
De la aceste două dureri fizice taman expuse mi-a venit ideea cu durerile ascunse, cele despre care oamenii nu vorbesc, cele despre care nimănui nu-i place să audă. Să ai o durere de cap sau una de măsele e explicabil, dar să suferi ilogic, din caute invizibile, izvorâte din capul tău, e de neconceput. Eu sunt prietenă şi cu acest tip de dureri, le am de ani de zile.
Cea pe care am ţinut-o până acum în echilibru se numeşte gelozie. Am învăţat să o ascund sub jachetă, să o înec într-un pahar de vin, să o fac să obosească şi să plece. Ea, la rândul ei, a învăţat să-mi contracareze eforturile invitându-şi prietenele la petrecerile din capul meu: neîncrederea şi paranoia. Pentru o vreme, am continuat să câştig lupta cu ele (vede cineva paralela cu migrena?).
Amorul mi-e durere-parteneră de mulţi ani, încă din dimineaţa când am recunoscut, pe Telegrafului 101, că pentru băiatul acela cu ochi frumoşi îmi bate inima mai repede. Prima iubire, prima durere. De atunci, odată ce am prins curaj, am mers zi de zi, pas de pas, alături de durerea mea cu care nu mă descurc. Ne privim din când în când în ochi, eu strâng din pumni şi scrâşnesc din dinţi, uneori oftez a pagubă şi atât. Ea a câştigat întotdeauna, negreşit, fără drept de apel, m-a pus în situaţiile cele mai ridicole şi cele mai măreţe pe care le-am trăit. Şi în măsura în care îmi doresc să nu mai sufăr, când nu o fac (ceea ce se întâmplă rar), tânjesc după această dulce suferinţă.
A început să mă doară o măsea; am dus-o la dentist, ignorând însă faptul că această durere vine aproape invariabil împreună cu cealaltă (mai vede cineva vreo paralelă?).
Altfel stau lucrurile, însă, cu durerile de dinţi. Din cunoştinţele mele, am fost dusă la dentist când eram foarte, foarte mică. Mi-a fost toată viaţa teamă de dentistul meu, l-am urât din toată inima pentru că nu mi-a putut niciodată rezolva problemele. Cu timpul – şi cu înaintarea în vârstă – a merge la dentist a devenit pentru mine o mică nelinişte. Am grijă de dinţii mei pentru că ştiu că orice le-aş face, îi voi pierde. Cu toate acestea, nu pot să suport durerile de dinţi, nu mă descurc cu ele, habar de unde să încep să le manevrez. Aşa că le duc la dentist, dentistul mă prost-dispune, eu tac şi suport, viaţa continuă. Am de mulţi ani un vis recurent: dentistul meu mă priveşte şi-mi spune „Nu ai nici o problemă, ai o dantură perfectă”. Da, poate când niciunul dintre dinţii mei nu va mai fi pe gingii, când voi avea doar minunate copii lucioase, voi avea o dantură perfectă.
De la aceste două dureri fizice taman expuse mi-a venit ideea cu durerile ascunse, cele despre care oamenii nu vorbesc, cele despre care nimănui nu-i place să audă. Să ai o durere de cap sau una de măsele e explicabil, dar să suferi ilogic, din caute invizibile, izvorâte din capul tău, e de neconceput. Eu sunt prietenă şi cu acest tip de dureri, le am de ani de zile.
Cea pe care am ţinut-o până acum în echilibru se numeşte gelozie. Am învăţat să o ascund sub jachetă, să o înec într-un pahar de vin, să o fac să obosească şi să plece. Ea, la rândul ei, a învăţat să-mi contracareze eforturile invitându-şi prietenele la petrecerile din capul meu: neîncrederea şi paranoia. Pentru o vreme, am continuat să câştig lupta cu ele (vede cineva paralela cu migrena?).
Amorul mi-e durere-parteneră de mulţi ani, încă din dimineaţa când am recunoscut, pe Telegrafului 101, că pentru băiatul acela cu ochi frumoşi îmi bate inima mai repede. Prima iubire, prima durere. De atunci, odată ce am prins curaj, am mers zi de zi, pas de pas, alături de durerea mea cu care nu mă descurc. Ne privim din când în când în ochi, eu strâng din pumni şi scrâşnesc din dinţi, uneori oftez a pagubă şi atât. Ea a câştigat întotdeauna, negreşit, fără drept de apel, m-a pus în situaţiile cele mai ridicole şi cele mai măreţe pe care le-am trăit. Şi în măsura în care îmi doresc să nu mai sufăr, când nu o fac (ceea ce se întâmplă rar), tânjesc după această dulce suferinţă.
A început să mă doară o măsea; am dus-o la dentist, ignorând însă faptul că această durere vine aproape invariabil împreună cu cealaltă (mai vede cineva vreo paralelă?).
Do you wanna go and fluff upstairs?
Cultura mea cinematografică s-a îmbogăţit suplimentar în urma episodului 17 din "The Good Wife": "Do you wanna go and fluff upstairs?". OMG. Şi continuă: "And we fluffed, and fluffed...".
16 aprilie 2010
15 aprilie 2010
14 aprilie 2010
09 aprilie 2010
08 aprilie 2010
Ce (nu)-mi place
Ce-mi place aici: să trecem peste partea cu „uuuuu” (parcă o şi aud pe Amorsito exclamând, da, sunt lucruri care-mi plac) şi să purcedem spre lucrururi serioase: că se bea (mult şi des), că oamenii se împrietesc repede unii cu alţii, că se călătoreşte enorm, că e soare, nisip şi mare.
Ce nu-mi place aici: că există situaţii (cum e cea prin care tocmai am trecut) în care oamenii vorbesc în catalană, eu răspund în spaniolă, ei continuă în catalană şamd. Am încheiat o conversaţie de 10 minute cu o astfel de persoană, în interes de serviciu, el sunând să ceară ceva de la noi legat de un proiect de multilingvism (!). Mrrr!
Asta nu mă face decât să am un respect tot mai mare pentru cei care au bunul simţ să schimbe limba când văd că nu mă descurc cu catalana!
Soc futut (are şi varianta feminină adjectivul ăsta?)!
Ce nu-mi place aici: că există situaţii (cum e cea prin care tocmai am trecut) în care oamenii vorbesc în catalană, eu răspund în spaniolă, ei continuă în catalană şamd. Am încheiat o conversaţie de 10 minute cu o astfel de persoană, în interes de serviciu, el sunând să ceară ceva de la noi legat de un proiect de multilingvism (!). Mrrr!
Asta nu mă face decât să am un respect tot mai mare pentru cei care au bunul simţ să schimbe limba când văd că nu mă descurc cu catalana!
Soc futut (are şi varianta feminină adjectivul ăsta?)!
05 aprilie 2010
Adevărat a-nviat!
Acum doi ani mă întorceam cu trenul dinspre nordul ţării într-o stare de spirit oribilă: petrecusem încă un set de sărbători cu nişte oameni care mă urau din toată inima (ceea ce n-ar fi o problemă, aceia nefiind, desigur, singurii de pe lume care nu mă plac, dar erau printre puţinii care insistau să-mi comunice acest fapt cu fiecare cuvânt – sau privire – care mi-era adresat). Atunci am decis să nu mai accept să fiu atacată pe nedrept; mi-a luat încă un an de zile să reuşesc să mă rup.
Acum un an mă întorceam cu avionul din România, unde stătusem zece zile aproape fără să vorbesc, dar decisă: până aici! N-a fost să fie, hotărârea a rezistat până la aeroport.
Anul acesta nu m-a chinuit nimeni, m-am întors de la aeroport pe lumină şi m-am bucurat că sunt cine sunt, unde sunt şi că mă simt eu însămi. M-a sunat D. chiar atunci: „sunt bine, pisi, sunt bine”, l-am asigurat. Am reuşit să o fac şi pe asta. Dau o bere de ziua ta (un Bergenbier).
Acum un an mă întorceam cu avionul din România, unde stătusem zece zile aproape fără să vorbesc, dar decisă: până aici! N-a fost să fie, hotărârea a rezistat până la aeroport.
Anul acesta nu m-a chinuit nimeni, m-am întors de la aeroport pe lumină şi m-am bucurat că sunt cine sunt, unde sunt şi că mă simt eu însămi. M-a sunat D. chiar atunci: „sunt bine, pisi, sunt bine”, l-am asigurat. Am reuşit să o fac şi pe asta. Dau o bere de ziua ta (un Bergenbier).
02 aprilie 2010
România mea e o amintire
Am uitat că o fost colegă de serviciu de la Bucureşti mi-a zis că nu se mai poate avea încredere în mine dacă m-a părăsit bărbatul, că un amic m-a întrebat ce voi face când spaniolu' se va plictisi de mine (deci ce rost are să mai plec la Barcelona, că oricum voi îmbătrâni, deci vor veni altele mai tinere din urmă, să mă scoată din joc), că mama spune despre nu ştiu cine că "şi-a măritat fata" (???) etc.
Mi-am amintit mai multe pe această temă când am citit comentariile la acest articol. Am 35, aproape 36 de ani, ţara mea mă consideră bătrână şi ratată. Iar eu sunt fericită, de fapt, şi n-aş schimba viaţa mea de acum pentru nici o căsnicie din lume. Nici măcar pentru a Vanessei Paradis.
Mi-am amintit mai multe pe această temă când am citit comentariile la acest articol. Am 35, aproape 36 de ani, ţara mea mă consideră bătrână şi ratată. Iar eu sunt fericită, de fapt, şi n-aş schimba viaţa mea de acum pentru nici o căsnicie din lume. Nici măcar pentru a Vanessei Paradis.
1 din 10
Am văzut unul, la vară mai văd unul.
Nessebar e până acum locul meu preferat de pe pământ (am văzut puţine, dar totuşi). Lista aici.
Nessebar e până acum locul meu preferat de pe pământ (am văzut puţine, dar totuşi). Lista aici.
Eu
Când o să mă fac mare, voi putea spune acelaşi lucru ca şi nenea ăsta. Mi-a atras atenţia pasajul cu Baha'i. Mda.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)