Acasă

Acasă e aşa urât, gândii văzând poza asta... Dar aşa m-aş întoarce acasă, parcă... I blame Alexandra. Que te vaya bien, chica!

Intimidată

Au trecut mulţi ani de când un bărbat a reuşit să mă intimideze şi, în plus, doar unul a reuşit performanţa. Mă gândesc că de aici vin problemele. Da-ţi-mi un băiat care să mă ameţească de cap!

Vorbeşte vinul pentru mine

The old fashioned me

"Fragile
Like a baby in your arms
Be gentle with me
Id never willingly
Do you harm

Apologies
Are all you seem to get from me
But just like a child
You make me smile
When you care for me
And you know

Its a question of lust
Its a question of trust
Its a question of not letting
What weve built up
Crumble to dust
It is all of these things and more
That keep us together

Independence
Is still important for us though (we realise)
Its easy to make
The stupid mistake
Of letting go (do you know what I mean)

My weaknesses
You know each and every one (it frightens me)
But I need to drink
More than you seem to think
Before Im anyones
And you know

Its a question of lust
Its a question of trust
Its a question of not letting
What weve built up
Crumble to dust
It is all of these things and more
That keep us together

Kiss me goodbye
When Im on my own
But you know that id
Rather be home

Its a question of lust"

Depeche Mode, A Question of Lust

Din ciclul "Să râdem cu/de mine"

Mai nou, scriu SMS-uri cu google translator, adicătelea mi le produc în engleză, le bag în traducător şi apoi mi le copiez şcolăreşte în telefon. Mă frustrează rău limba asta, naiba s-o ia, că nu prind deloc cum merge. Şi cică o vorbesc bine! My ass! There we go, in English, baby!

Dilema

Când am plecat din Timişoara, în anul de graţie 2000, august, cumpărând 4 bilete de tren la clasa a doua la singurul accelerat care lega Banatul de Transilvania (mea, Braşovul, adică), cu bagaje şi pisică (Ozzy, pentru cine a uitat-o!), cel mai greu mi-a fost să mă despart de colecţia de Dilema. Avem şi primele numere, din 1994 (dacă nu mă înşel, cam atunci a apărut), bine stivuite şi mutate de colo-colo prin casă, din când în când şterse de praf (din respect). Când am plecat din Bucureşti (destinaţia finală, după Timişoara) mi-am luat nişte puţine haine (chiar şi pe cele preferate le-am lăsat acolo, de exemplu blugii ăia negrii/gri jerpeliţi de care nu m-aş fi despărţit nici în pat), nişte CD-uri (pe care, s-a dovedit ulterior, fostul meu soţ stivuise frumos fotografiile, punându-le şi data şi locaţia) şi nişte muzică. Am considerat că altceva nu-mi lipseşte. Şi aşa e. Doar că acum, citind asta, mi s-a făcut un dor nebun de colecţia mea de Dileme (ştiu, frumos ar fi cu ghilimele, dar aşa am impresia că am produs şi un metatext). Şi, din dor în dor, am ajuns să mă gândesc că acum, în august, când mă duc acasă îmi iau pozele şi mi le scanez. Măcar să le Facebook, să mai plâng o noapte întreagă uitându-mă la oamenii dragi mie (io cred că-mi plâng trecutul, că na, prezentul nu pare să-l depăşească în trăiri pozitive). A, şi mi-ar mai trebui desenele lui Dani, poeziile lui Sorin (aia cu Miss Cartofi Prăjiţi, măcar), ghiveciul de flori de la Mihoane şi scrisorile de la Bogdan. Mă duc să mă culc, că n-are rost.


PS. Poza e de la Costineşti, în faţa unei căsuţe de piatră, în august 1997. Acum 12 ani (oare de ce mă simt bătrână?). Şi da, poza e făcută după o noapte de beţie!

Dedicaţie pentru câinul lui Dani

Zic şi eu

Mi-am amintit în seara asta că, la venirea la Barcelona, una dintre primele chestii de care mi-a fost teamă (alt mediu, alţi oameni, alt ritm – mai lent ca în Bucureşti, muuult mai lent) a fost grămada de bărbaţii latino cu care mă încrucişam pe stradă, prin metrou sau mai ştiu eu pe unde. Acum nu mai mi-e frică, deşi ştiu că au renumele de a fi „chulos”, de unde şi nenumăratele „bătălii” în care se implică. Ca să vezi ce simţ al umorului are viaţa...

3 poliţişti şi o intersecţie

Azi dimineaţă, într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii prin care trece autobuzul meu, semaforul nu funcţiona. Nici nu m-aş fi prins, căci erau 3 poliţişti care o dirijau. Alergau de colo-colo, îşi făceau semne între ei şi nu încurcau pe nimeni cu nimic (chiar dimpotrivă). Intersecţia are 7 străzi şi mai multe ieşiri de parcare subterană, fiecare cu semaforul ei. Nu le-am făcut poze, deşi erau drăguţi.

O zi, cred...

Din viaţa mea aş fi dat pentru a reuşi să-l iert.
Asta din ciclul "cum ar fi fost dacă".
O zi aş fi sacrificat ca să văd cum e să ierţi pe cineva care ţi-a făcut mult rău, să văd dacă ajută.

Fain

5 golden lions.

Ordine şi curăţenie

Mi-a zis cineva căci ca să îţi faci curat în viaţă, tre să începi întâi şi întâi cu dulapurile. Io casa o ţin lună, dar hainele îmi locuiesc în continuare în pungi mari de hârtie, în interiorul dulapurilor (era să fac un calc lingvistic şi să zic „armariilor”, bine că n-am zis) de unde le vărs pe pat în fiecare zi, ca să-mi caut una bună de călcat. Mdea, mă cam enervează, dar n-am altă idee.

Asta da ştire!

39 de zile pe an se pierd cu deplasarea de şi la serviciu. Uau!
Iar nemţii se relaxeză mai mult decât spaniolii. Încă un mit spulberat.

Cu vârsta

Când aveam 20 de ani (sau pe acolo, că m-am măritat de tânără), bărbaţii care se îndrăgosteau de mine (că io doar de unu' m-am îndrăgostit) îmi recitau, ca un făcut, poezia aia a lu' Nichita, cu talpa piciorului. Mi-e lene să o google acum.
Pe la 30 de ani, au început să mă vrea la ei acasă, dar pe loc şi de preferinţă la mai multe mii de kilometri depărtare. Cu Spania m-am fraierit, dar să trec oceanul numa' aşa, de sanchi, pe bune că e exagerat. Deşi insulele Galapagos mă interesează în continuare. Mai bine mă culc, că e târziu, şi mă gândesc la asta mâine: să mă duc la muzeul Rubens în vacanţă sau la ţestoasele lui Darwin?

Tibidabo

Am văzut şi eu Tibidabo de aproape. Noaptea! Please, please, please, vreau să simt asta cât mai mult...

Ce mai wiki eu...

Guayaquil.

Work break

The sun starts to shine again (it didn't rain in Bcn for about 3 months - or it seemed like 3 months) and in our office the atmosphere is of a Friday. The spongy animals start to fly around so my good mood is back.
In the picture: meet one of the Charter animals, Pomukli (it’s a girl, I’m being told) visiting Perugia with Daniele and me.

Ştiu o fată care găteşte, oarecum public, şi pentru ceilalţi pare aşa, ieşită de comun. Ceea ce mi-a amintit de o discuţie de acum câţiva ani, cu o fată, la serviciu, care zicea: „Tu ce crezi, dintre toate fetele astea de aici (însumau cam 100 – n.m.), cam tu şi cu mine gătim...”. Ceea ce m-a întristat oarecum (iar postul acesta este în linie cu ceea ce-mi trece prin cap în ultima vreme). Egalitatea asta între sexe ne-a făcut să uităm că e bine să avem şi elemente care ne deosebesc... Şi să nu dăm cu piciorul în acele diferenţe. Mie, una, îmi place să mă simt mai curând femeie decât asexuată sau androgină.
Şi gătesc cu mare plăcere, chiar şi doar pentru mine însămi.

Îmi cer scuze

Că mă consider o intelectuală şi în acelaşi timp mă uit la înmormântarea lui Michael Jackson.

Am nevoie de linişte

M-am dus să văd un "studio", recte o cameră cu bucătăria inclusă, şi la întrebarea duduiei "Preferaţi ceva mai liniştit? Că mai am unul în acelaşi bloc, care dă la stradă!", eu am optat clar pentru cel liniştit. Căci am nevoie de linişte ca să scriu. Lăsându-mă pe mine însămi cu gura căscată la auzul acestui gând, am refuzat să locuiesc acolo. A dormi în aceeaşi cameră cu frigiderul mă stresează.

De râs

- Sa va pun si niste ciupercutze?
- Nu, multzumesc, mie-mi place sa le culeg singur!
- Cum doritzi! Pot sa vi le risipesc pe podea...

Kusturica picture

Am găsit prin telefon o poză de la concertul Kusturica. Proastă, făcută cu telefonul, dar, orişicât! Personajul albastru din centrul scenei e solistul, Dr. Nelle, îmbrăcat în liliac de latex. De mare efect. :o)))
A, şi am primit o sticlă de vin alb şi bomboane şmechere (nu-mi pot imagina de ce). Mulţumesc, oricum.

Kusturica

Frumos concert, în Poble Español, cu oamenii ăştia de la No Smoking şi Kusturica. Am mai făcut un pas spre iertare. Bine, trei ani mai târziu, dar se cheamă că mai bine mai târziu decât niciodată. Cel puţin aşa spun înţelepţii şi înţeleptele.

În gara mea

Mă trezesc cu mine, mă culc cu mine în gând. Îmi învârt gândurile pe stânga şi pe dreapta, mi le comunic, mi le interpretez, am revelaţii la baie (nu neapărat pe veceu), scriu mii de propoziţii geniale în gând care se risipesc în momentul în care degetele ating tastatura.
Mă privesc în reflexia vitrinelor, văd aceeaşi siluetă pe care o ştiu de ani de zile (de ani de zile!) şi care nu îmbătrâneşte. Ajung acasă şi mă spăl pe mâini şi văd venele tot mai proemiente şi pielea mai largă şi inspir adânc. Îmbătrânesc. Mă simt bătrână. Dar nu sunt. Am nişte riduri la ochi, părul vopsit cât mai aproape de culoarea lui naturală (ca să acopăr firele albe, cu duiumul), condiţia fizică mi-e mai bună decât la 20 de ani (căci fac fitness), beau tot mai puţin (că mă tâmpeşte), fumez aleatoriu (extrem de puţin) şi mănânc cât pot eu de sănătos (cum nu-mi propun să trăiesc forever, nu văd de ce aş face mai mult decât atât – apropo, cât mi-am propus să trăiesc?).
Ceea ce eu aş fi definit „viaţă” la 20 de ani a trecut deja pe lângă mine. Am pierdut trenul unei vieţi de familie comode, tradiţionale (pentru societatea românească). Am pierdut şi trenul propriei mele normalităţi (în fond, e mult mai simplu să fiu sisi, să spun din start că sunt, ca să-mi pot permite să reacţionez cum am eu chef). Am pierdut şi trenul unei cariere de scriitor şi, de fapt, am cam pierdut toate trenurile pe care le vedeam cândva apropiindu-se de gara mea.
Însă, de fapt, poate n-am pierdut nimic. Am ajuns în acest punct aşa cum am putut eu, cu bune şi cu rele, şi, privindu-mă în oglindă am puţine regrete. Se cheamă că m-am suit în trenul potrivit, până la urmă?

După 20 de ani?

Când aveam cu toţii 20 de ani, eram creativi. Scriam, desenau, unii mai sculptau. Mă gândeam într-o zi la trecut – căci am timp şi mă gândesc adesea la trecut – şi mi-e aşa o ciudă că nu toţi mai scriem. Că ne-am pierdut printre bani şi poziţii sociale, printre etape tradiţionale şi printre stresuri cotidiene.