Familia mea urbană

Trebuia să scriu demult despre asta, dar uite că nu s-a nimerit. D şi T şi R sunt familia mea urbană şi orice s-ar întâmpla de acum încolo, ei aşa vor rămâne. Au devenit familia mea urbană într-un moment greu, într-un moment de mare singurătate, din care m-au ajutat să ies. Şi niciodată asta nu s-a schimbat. Timpul trecu, dar când mă apasă ceva, unul dintre reprezentaţii familiei mele urbane va fi acolo pentru mine, şi eu pe el îl caut.
Ce m-a apucat? A fost parada gay în România (detalii pe aici şi pe aici) şi eu nu m-am nimerit acolo. Nu am fost niciodată cu ei nici când locuiam la Bucureşti, că nu s-a potrivit, dar mi s-a ridicat părul pe mâini văzând pozele. Poate la anu’...
Mă rog, despre altceva vroiam să zic, în esenţă. În mine, minoritatea asta găseşte un puternic susţinător şi apărător, căci, aşa cum i-am răspuns odată unei matahale de bărbat însurat în vârstă de mai puţin de 30 ani, care m-am întrebat „care dintre ei e fata?”: „pe cine dracu’ interesează ce fac ei în pat?” (apropo, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să întrebe cineva dacă-mi place poziţia misionarului sau doggy style – e doar o paralelă!) Am cunoscut, datorită familiei mele urbane, mulţi gay, din mai multe categorii sociale. Nu sunt cu nimic diferiţi de nimeni, chiar dacă unii au gesturi mai efeminate, se îmbracă cu tricouri roz bombon (mă voi asigura să traduc textul ăsta în engleză şi spaniolă, ca să-l arăt celor doi prieteni ai mei de aici, gay şi ei!), sunt mai prost crescuţi, îşi vopsesc părul sau îşi epilează subsoara. Mă oboseşte pesre măsura judecata de valoare căreia sunt supuşi în permanenţă prietenii mei. Aş vrea să pot pili asperităţile minţilor înguste, aş vrea să-i dau amicei mele posibilitatea să nu se teamă să spună că are o iubită!
Eu nici n-am tresărit când prietenul meu mi-a zis că a descoperit că îi plac mai mult bărbaţii decât femeile, mama mea la fel. Nici unul dintre prietenii mei nu se simt stingheri în prezenţa lor. Şi de ce? Pentru că ei sunt oameni şi atât, unii dintre cei mai naturali şi mai calzi pe care-i ştiu. Lui R. i-am trimis sms după o aventură nocturnă, povestindu-i cu încântare ce tip cool am cunoscut. Pentru că ştiam că nu mă judecă. Lui T. i-am plâns în hohote la 3 dimineaţa, după o despărţire cumplită şi m-am prezentat la el în pat în pijamale. Pentru că ştiam că mă va îmbrăţişa şi-mi va spune că „Pisi, trece...”. Pe D. l-am sunat să-i spun că am nevoie de ajutor, şi că trebuie să-mi spună că sunt o persoană ok, căci altfel nu ştiu ce se va întâmpla cu mine... Pentru că ştiam că mă iubeşte necondiţionat.
Şi, în afară de aceste praguri pe care le-am trecut alături de familia mea urbană, vin chestiile „de poveste”. Beţiile cu D., după care diverşi oameni pe parcursul anilor s-au chinuit să ne ducă acasă pe două picioare, conversaţiile absolut ireale pe care le am, repetat, cu T. (în persoană sau, mai nou, pe messenger). Drumul la mare cu Matizul, râsul în hohote timp de trei ore, şi ruşinea cu care eu şi R. ne-am mărturisit unul altuia că am fi vrut să ne luăm parfumul cu noi (şi un pui de perniţă), dar că „nu se făcea”, la cort, la Vamă.
Şi câte şi mai câte, lucruri pe care le voi preţui pentru totdeauna, căci sunt fotografii din istoria familiei mele. Urbane.