Urteberrionii

[Copiii deştepţi ca noi pleacă în vacanţă cu aparatul de fotografiat la purtător. Doar că aceiaşi copii se dovedesc mai puţin deştepţi când nu-şi iau şi baterii de rezervă. Drept urmare, n-am poze cu ceea ce vreau să povestesc, aşa că o să caut una pe net, că altfel n-are sens.]
Locuim la mare, la Mediterană, într-un oraş şi provincie atât de pline de turişti, încât litoralul românesc, prin comparaţie, pare pustiu (exagerez. Un pic). Aşa că o vacanţă acasă n-avea nici un haz; am auzit că în frumos în nord, în ţara oamenilor cu bască şi, cercetând pe internet, am descoperit că rezultatul zonei este o combinaţie de munte cu mare care, în ochii mei, nu poate să fie decât delicioasă. Când cazarea s-a dovedit a se realiza în principal în pensiuni rurale (numite pe spaniolă „agroturism” – fix aşa şi atât!) într-un peisaj de Maramureş (şi la un preţ de dumping), am decis. Iar ideea că puteam lua şi maşina (că tot spre nord, acolo, locuieşte, săraca de ea) şi să ne preumblăm cu ea pe şoselele fără gropi, m-a cucerit total. Am ales casa rurală Errota Berri (care înseamnă Moara nouă, dar cred că şi altceva, că prea le chema pe toate acolo cu „berri”).
Eu pe limba bască ştiu doar atât Urte berri on ceea ce semnifică „La mulţi ani” sau „An nou bun”. Dar pentru că nu mă puteam referi la „baştii ăştia” chiar cu aceste cuvinte, căci mi se strepezea limba şi mi se împleticeau dinţii, le-am zis „urteberiionii ăştia”, ceea ce, dacă traducem, sună haios de tot.
Mă rog, nu asta scriu (şi despre întâlnirea cu plaja mai încolo, căci încă nu mi s-a cristalizat), ci despre faptul că această zonă de nord, pe care majoritatea dintre noi o ştim datorită atentatelor organizaţiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna = Patria Bască şi Libertatea), este extrem de bogată, frumoasă foc şi plină de oameni harnici (nu mă întrebaţi cum ştiu, dar ştiu, că se vede cu ochiul liber – plus că, fiind răcoare la ei, nu-şi fac siesta...).
Şi ţara asta aşezată printre munţi şi printre văi este extrem de industrializată. Ia să ne imaginăm valea aia de la Timişul de Jos plină de fabrici... Sau zona de la Sfântu Gheorghe – Miercurea Ciuc puternic industrializată... Nu-i aşa că s-ar duce naibii natura? Ei bine, aceşti domni cu bască (spaniolii îi consideră mai ciobani, căci se ocupă cu mioritul/păşunatul) au construit fabrici (poligoane industriale, deci ceva de dimensiunile zonei Pipera) printre brazi, cu şosele şi tot ce le trebe, fără să clintească inutil nici măcar un fir de iarbă. Şi le-au şi lăsat pitite după verdeaţă, să nu jeneze la ochi. Pe mine chestia asta grozav m-a impresionat, nu ştiu de ce.