Please email me back the file...

"Please email me back the file. I sent you the only copy I have.": "“Please email me back the file. I sent you the only copy I have.”"

Jar of Change

My jar of change is full. You have only to say “Yes.”

Marrakesh, mai

Mergem, mergem. Ce bucurie!

Și a început anul nou...

În București ningea ca-n povești, cu părere de rău am părăsit vremea mult prea rece pentru mine și m-am întors acasă. Unde primul lucru important pe anul ăsta a fost să comand niște cărți de pe Amazon: cum să te lași de fumat (a celebrului domn Allen Carr) plus cum să slăbești fără dietă (a aceluiași domn), în speranță că voi scăpa de cele patru kilograme pe care le trambalez (zi de zi) după mine de vreo șase luni (dar care n-au fost suficient de importante ca să mă enerveze (aceste vremuri au apus, din fericire), iar în plus, două ghiduri de călătorie de la Cadogan: Toscana și Marrakesh.

Începe, începe

Un an nou, abia aştept, abia aştept.

Mirroring

Uneori, dacă nu se reflectă în mine așa cum s-au obișnuit, oamenii pleacă. Dar asta deja o știam.
Stați un pic, să mă șlefuiesc și puteți să vă reflectați din nou.
Uneori sunt doar umană, sufăr, am îndoieli, nu pot să fiu tot timpul la dispoziția voastră. Dar revin, într-o bună zi. Căutați-vă alte oglinzi între timp, să nu rămâneți ne-oglindiți.

Photo

Photo: "

"

Little Greenlies: The perfect sexual fantasy

Little Greenlies: The perfect sexual fantasy

Aproape gata pe anul ăsta (post luuung)

Am început prost, apoi, prin 8 ianuarie, m-am adunat și mi-am făcut abonament la fitness și m-am mai dezmorțit.

În februarie, deși nivelul meu de optimism era sub nivelul mării, m-am deplasat la Dublin, unde a fost între incredibil și genial de mișto.

Dublin

Din martie până în mai am avut treabă, de mai multe ori, la Timișoara și la Cluj-Napoca, ceea ce a fost perfect. Întâlnirile cu vechii prieteni sunt un excelent panaceu pentru problemele de corazon, iar succesul la serviciu, de asemenea. 

Cluj (stânga), Timișoara (dreapta)

Plus că la una dintre escale am apucat să petrec câteva ore din noapte cu Amorsito, la alta să zac într-un bar de pe Lipscani, înconjurată de prietenii mei dragi, în timp ce afară ploua cu găleata, iar la ultima am rămas mută de uimire în fața turnului din Pisa.

Turnul din Pisa

De Paști au venit au mei, și deși nu eram în cea mai bună formă, tot i-am lăsat mamei o amintire frumoasă sărbătorind învierea într-un bar din Raval, cu mojito.

Mai s-a materializat într-un week-end prelungit (să dea domnul câte mai multe fiestas în Barcelona, ca să am zile libere pe gratis) în Malta, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Iar Laur și Violeta au adăugat câteva liniuțe binevenite la nivelul optimismului meu (vizibil în creștere).

Malta, cer și mare

Iunie – Lux cu Rux, frumos, frumos, frumos, verde și plin de energie. Repetăm (când se mută Rux în alt apartament).

Luxemburg

Iulie? Ei, de aici vorbim business: 10 zile prin Spania, biserici, orașe vechi, amor la prima vedere. Și un downside: într-o țară atât de mare, drumul spre Burgos a trebuit să treacă fix prin Logroño. Am pus benzină în locul unde o făcusem de atâtea ori înainte... Dar am supraviețuit (noroc cu Gabi).

Burgos

August a fost Roma (escală de șapte ore, cât să apuc să-mi revăd orașul preferat), Vama Veche, București, Sinaia, Brașov...

Roma

Locurile ca locurile, dar oamenii sunt cei care-mi lipsesc cel mai mult în starea mea de imigrație. Thank you Lord for that incredible treat!

Brașov (stânga), București (dreapta)

Vama Veche (Cri-Cri a făcut poza)

Septembrie a fost cu schepsis, cu amintiri despre o limbă pe care n-am vorbit-o niciodată, dar în care am fost capabilă să mormăi un „hvala”. Croația - frumoasă, am văzut Arena din Pola și am aruncat o privire prin Veneția, la întoarcere (și de ea mi-era dor, nici nu-mi dădusem seama).

Pola (stânga), Veneția (dreapta)

Desigur, faptul că:
- am pierdut avionul în timp ce mama mă aștepta deja pe aeroportul din Veneția
- a trebuit să împrumut urgent bani (mulțumesc, Petre)
- am cumpărat alt bilet de avion spre celălalt aeroport din Veneția (grazie, Daniele)
- am schimbat rezervarea de mașină (de gașcă ăștia de la Europcar)
- am zâmbit cu grație în timp ce tipul de la benzinăria la care am întrebat de direcție, noaptea, prin Slovenia m-a privit cu dispreț când a auzit că nu sunt spanioloaică (căci arăt), ci româncă și m-a făcut țigancă
- m-am învârtit ca nebuna noaptea prin Rijeka în căutarea unui loc de parcare
- a trebuit să-mi cumpăr de urgență sandale din pricina infecției de la piciorul stâng și imposibilității de a păși (ce lux!)
- am gonit cu mare viteză pe autostrăzile (prost marcate, prost marcate) din Italia în căutarea, la întoarcere, a aeroportului din Treviso, cu timpul trecând implacabil în defavoarea mea
- m-am rugat pentru 20 de minute întârziere a lui Ryan (mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat o mână de ajutor), ca să nu pierd al doilea avion
- mi-am prins mâna (tot stânga) la ușa de la mașină și n-am avut încotro decât să țin volanul cu aceeași mână pulsândă, căci avionul pleca și eu nu găseam aeroportul!

Mama

- toate cele de mai sus s-au întâmplat de joi până duminică nu m-au împiedicat să mă bucur de faptul că mamei mele i s-a tăiat respirația când orchestra din restaurantul din Rijeka a început să cânte „Happy Birthday” și ea n-a știut că pentru ea.


A împlinit 60 de ani și de aceea toată tevatura cu întâlnirea la jumătatea Europei. Când mă gândesc acum, aventura din Croația a fost cel mai incredibil lucru de anul acesta. Bine, și faptul că s-a terminat cu bine.








La întoarcere, Barcelona avea altă culoare, căci între timp am descoperit că m-am îndrăgostit.

În octombrie s-au împlinit niște ani de când viețuiesc, i-am sărbătorit cu Rux, mojito, distracție maximă și dureri de cap oribile, chiar de ziua mea. Mi-am făcut cel mai frumos cadou, am fost sinceră! Ce prag, domnule, ce prag greu de trecut!

Lumea mea la 36 de ani

Vârful de lance al lunii a fost „excursia cu clasa” la Bordeaux, o călătorie de opt ore cu o mașină prea mare pentru mine, dar pe care am învățat să o stăpânesc și pe care am adus-o înapoi neatinsă. Am câștigat din deplasarea de serviciu o prietenă nouă și o gașcă de chuppipande (greu de explicat, dar e de bine).

Bordeaux

În noiembrie n-am mai plecat (așa îmi și propusesem), dar a venit Cri-Cri, în cinstea căreia am redecorat casa.

Decembrie a început cu locuitul la hotel (probleme cu baia) și cu beții cu Petre (ți-am zis că nu mai beau, da?), ajuns cu escală și după o noapte dormită în Otopeni, cu două chestii incredibile în bagaj (un laptop și un pix special!).

Avem papuci noi

A fost un an frumos, foarte frumos, trei ani de locuit aici mi-au adus niște maturitate și mulți prieteni. Ah, și am început și masterul pe care mi-l doream de mult timp.

Încă n-am descoperit „secretul”, dar sunt pe cale. Sunt foarte atentă la ce-mi doresc. Dacă se îndeplinește?

Prietenii

...sunt aceia care ascultă de 1.000 de ori aceeași poveste, despre IVM și despre alte tâmpenii din viața ta cotidiană (prezentă și trecută), care stau nopțile cu tine pe mess ca să nu te arunci de la etaj, învățându-te să respiri în pungă (și uitând să precizeze că punga tre să fie de hârtie, nu de plastic), care te ridică de pe trotuar când fierbi de draci și te-ai îmbătat ca porcu’ (situație care de altfel se repetă ciclic în viață, deși ai îmbătrânit), care îți dau bani împrumut când te arde cel mai tare, care nu mai vorbesc cu ecșii tăi (deși poate de unii le plăcea), care te critică și te zdruncină când ai luat-o (rău) pe arătură, care te adună de pe jos când cazi ca proasta de pe trotuar și care sărbătoresc cu tine zilele de naștere (deși poate aveau ceva mai mișto de făcut), care-și cumpără bilet de avion să vină la tine când declari că „viața s-a terminat”, care îți fac șnițele și supă cu spaghetti, care îți explică de ce să nu renunți la nimic din ce ieri ți se părea important doar pentru că azi cineva ți-a futut direcția, care-ți cumpără laptopul pe care ți-l dorești (și ți-l și încarcă cu programe și ți-l trimite cu avionul via Roma), care se sesizează când scrii pe blog că nu mai ai sânge-n pix (și-ți trimite un pix cu sânge – fals, dă doamne să fie fals), care te așteaptă la aeroport la cele mai improbabile ore ale zilei sau nopții și-și petrec ziua sau noaptea cu tine până la următorul avion, care îți explică în 400 de feluri că nu e importantă culoarea pielii (și când tu decizi că, în final, este, îți țin isonul), care-ți fac rezervări de bilete în doi timpi și trei mișcări când ai pierdut avionul, deși erai în aeroport), care fac pariuri cu tine pe o miză de genul „jos chiloții la trecerea de pietoni”, care-ți aduc Dilema, Eugenia și mici congelați și șaorma (care rămâne în continuare în top), care se gândesc la tine când își cumpără rățuște din plastic (și-ți cumpără și ție un set, just in case), care îți dau pastile mov (să le ai, pentru orice eventualitate, în poșetă - și pe care tu le porți, cu sfințenie, desigur, în poșetă), care se bucură alături de tine când te-ai lăsat de fumat (și nu te ceartă când te-ai reapucat, căci, se înțelege, erai stresată), care îți reamintesc că viața e frumoasă și că e mișto să te îndrăgostești, care-ți dau cadou cărți cu dedicație cu leuți, care vin pe capul tău să-ți despacheteze cutiile (căci nu mai poți trăi așa), care te pupă de fiecare dată pe ambii obraji (împotriva voinței tale), care-ți trimit horoscopul ca să-ți lumineze ziua și care te iubesc așa cum ești (și ești dificilă rău!).

What is it that you really want?

De mai bine de un an (să fiu corectă, de un an şi câteva zile), mi se transmite (nu râde!, n-am greşit exprimarea, ci chiar „mi se” generic, pe mai multe căi) că trebuie să-mi doresc ceva ca să pot avea.
Coincidenţele sunt prea mari ca să mai fie doar coincidenţe. Nu sunt, ştiu deja.

Acum un an, Fairy mi-a demonstrat că dacă îşi pune o dorinţă, i se împlineşte - şi, crede-mă, era cea mai puţin plauzibilă dorinţă, care implica îngenuncherea unei puternice convingeri ale mele (iar eu sunt relativ fixistă, mai ales când vine vorba de dansat) şi încă nişte elemente exterioare care nici de atunci, nici până atunci nu se aliniaseră. Şi i s-a împlinit. Mi-a spus cum face şi m-am distrat, mi s-a părut caraghios, dar mi-a intrat în cap. Am testat principiul cu dorinţe mai mici (nu, nu şi „mai mari”). Ei bine, funcţionează.

Pe parcursul anului care a trecut - un an de puternică transformare personală – „trucul” pe care Fairy mi l-a împărtăşit mi-a sărit în cale din mai multe direcţii. Apoteotic, cumva, s-a manifestat în întrebarea pe care un băiat mi-a adresat-o: „Have you ever wanted something badly? So badly that you would do anything to fulfill that wish?”
Am zis că nu, căci era adevărat. Mie viaţa mi-a „ieşit”, uneori şi împotriva voinţei mele (episodul cu mutatul la Barcelona se încadrează clar aici!), am avut „noroc” şi visele mi s-au împlinit. N-am luptat niciodată pentru nimic, nici măcar pentru iubire. Mi-a fost tot timpul teamă, jenă, lene, lehamite să o fac. Şi mi s-a părut că dacă merg mai departe, simplul gest de a face pasul înainte înseamna că am reuşit (deşi, sinceră să fiu, mă gândesc la reuşită doar de puţin timp, maxim un an şi jumătate).

Acum aproape doi ani, când mă simţeam rău de tot (din ăla ancestral, fizic, care nu trece cu nimic - era să zic nici măcar cu sex - dar chiar aşa e, nici măcar cu sex, căci da, eu sunt acel gen de persoană), mi s-a recomandat (professional advice, da?) să identific momentul în care m-am simţit cea mai fericită în viaţa mea, când mi-a plăcut la nebunie de mine, când am fost împăcată cu tot ce fac şi tot ce simt. Mi-a luat timp să-l identific, dar am făcut-o, eventually.
Şi l-am reprodus – ştiu că pare incredibil – dar chiar l-am reprodus. Să zic că am făcut-o cu puterea minţii, ar fi prea mult. Nu, nu cred că e doar meritul meu.

Trăiesc ce am trăit acum mulţi ani, practic în aceleaşi condiţii, sunt înconjurată de oameni incredibili cărora le-aş dărui (chiar de mai multe ori, dacă ar fi nevoie) sufletul meu, zâmbesc şi sunt creativă. Sunt eu însămi. Ce drum lung a fost până aici!

Şi chiar acum, după ce am ajuns, a apărut (din nou, desigur) răscrucea. Aceeaşi, deşi încă îi lipseşte un element, dar parcă îl văd venind... Dacă apare şi ultimul element care-mi reproduce tabloul (cum se poate, cum se poate, mă întreb în fiecare clipă), ce fac? Aleg la fel? Sau o iau pe celălalt drum, cel greu, mai sinous, mai încâlcit şi mai interesant (fără îndoială, mai interesant!), cu care e de luptă, nu glumă... Sau stau liniştită, zile, ani, şi trăiesc cum am mai făcut-o? Sim spune că e bine să faci de fiecare dată noi greşeli, nu să le repeţi pe aceleaşi. Sunt, desigur, de acord. Dar nu-i cam greu? Nu ştiu, că n-am încercat niciodată să o iau pe drumul sinuos, dar zău că pare greuţ.

În fine, dacă ai ajuns până aici, îmi cer scuze pentru „poluare”, dar îmi trebuia pusă pe hârtie şi, până la urmă, e blogul meu. Care se pregăteşte să se transforme într-unul mai... adevărat, pe care-l voi numi „Telegrafului 101”. Unde am fost eu cea mai fericită.

Easy?

Plimbându-mă printre pozele astea (genială idee, apropo), m-am gândit că viaţa noastră e cam complicată.
Atâtea ascunzişuri, atâtea probleme, atâta teamă să nu fim ridicoli/răniţi/înşelaţi sau cine-mai-ştie-ce (că nici definiţii suficiente parcă nu mai sunt)!
Mă holbez ca proasta la oamenii ăştia şi-mi dau seama că nu aveau probleme cu:
- dacă zic aia, el o să se gândească la... şi n-aş vrea să-i las impresia asta...
- dacă nu zic aia, el o creadă că...
- cum să-i zic că-l iubesc? Dacă el nu mă iubeşte înapoi?
- de ce nu sună/răspunde/intră pe mess/FB sau mai ştiu eu pe unde, atunci sigur...

Mi se pare că era mai uşor fără mobil şi internet şi că exista o apropiere sinceră, care dacă era, era, dacă nu, nu. Am trăit şi eu fără telefon (nici măcar fix nu aveam), locuiam departe de centrul oraşului şi oamenii care mă plăceau/iubeau veneau până la mine cu riscul să nu mă găsească acasă. Lăsau bileţele şi gata. Fără drame şi tragedii inutile. Cu un băiat care mă plăcea schimbam scrisori săptămânal, de ziua mea mi-a trimis prin poştă o orhidee (nu a comandat-o în oraşul meu, mi-a trimis-o pur şi simplu prin poştă, de la Ploieşti până la Timişoara), iar când mie mi s-a făcut dor de el, m-am suit în tren şi m-am dus să-l văd (de la Timişoara la Ploieşti). Fără să-l anunţ, desigur.
Un tip care mă iubea venea cu maşina (un motor diesel pe care-l auzeam de la depărtare), altul dădea cu pietricele în rulouri (că nici sonerie la poartă nu aveam) când venea şi dacă după a cincea nu deschideam, se cheamă că nu eram acasă.
Acum stau ca proasta şi mă uit dacă a sms-ul meu a ajuns, număr minutele până când răspunde, urmăresc FB să văd ce şi cum mi-a scăpat, despic firul în 415 cu prietenii pe mess, că de ce aia sau ailaltă, când situaţia e, practic, clară. Tot amor se cheamă, nu l-am inventat noi, doar l-am îmbrobodit cu explicaţii şi psihologii ieftine.
Prea ne complicăm, dom'le, zău aşa.

PS. Acest post este inspirat de situaţia ilogică în care un băiat mă iubeşte şi eu pe el, dar nu iese nimic.

Soarta

Azi am avut o teleconferință cu „clientul” (o entitate birocratică foarte, foarte mare, extrem de cârcotașă și de neînțelegătoare), iar coordonatoarea de proiect m-a lăsat singură să explic conceptul și realizarea unui website. Și m-am descurcat minunat, a fost un succes.

Faptul m-a făcut să mă gândesc (apropiindu-se, desigur, și momentul bilanțului – pe 29 noiembrie se împlinesc trei ani de când locuiesc la Barcelona și aproape un an de când trăiesc aici :D) ce coincidențe și întâmplări m-au adus aici.

Și, mai ales, cât m-am opus și cât am plâns și cât m-am lamentat când mi-a fost greu, când nu mi-a ieșit ce credeam eu că trebuie să-mi iasă și cum aș fi dat orice – dar orice – să fi fost, de atâtea, de nenumărate ori, în alt oraș, în altă țară, în pielea altcuiva.

Am ieșit râzând (la propriu) în hohote din întâlnire și m-am bucurat, sincer, că sunt aici, că sunt eu, că sunt în pielea mea.

Mai multă încredere în ce pregătesc unii sau alții acolo sus (că or fi îngeri, stele, elfi sau mai-știu-eu-ce) parcă n-ar strica!

Poveste de demult

“Ce frumoasă e poza aia cu voi din Cişmigiu”, îmi spune M. şi eu mă încrunt: „care poză?”. Nu eram eu în poza, era următoarea lui iubită, care semăna bine cu mine, atât de bine încât prietenul nostru a crezut că sunt eu. Câţiva ani mai târziu, ne-am reîntâlnit – forţaţi de împrejurări – în Cişmigiu.

Christmas gifts list now open

Please, chose from here: http://www.boredpanda.com/giant-plush-microbes-and-cells/

Jurnalul domnului Inginer: Reloaded: Honorabilului Ndudi Elumelu

Jurnalul domnului Inginer: Reloaded: Honorabilului Ndudi Elumelu: "Ndudi Elumelu"

Rimă

Eu sunt fata de la colţ,
Care tresaltă de bucurie
Când pantofii văzuţi în vitrină i se potrivesc
Mănuşă.
Sunt fata care visează ciocolată neagră
În fiecare zi
Şi uneori o mai şi mănâncă,
Dar nu atât de des cum şi-ar dori,
Însă şi dacă ar face-o,
Nu ar da în diabet
Sau în alte boli,
Căci ciocolata asta e magică
Făcută să trezească inimi obosite şi întristate.
Eu sunt fata de la colţ
Pe care inspiraţia o loveşte
În timp ce-şi taie unghiile.

Mixed feelings

Ingles 5.0, frances 5.0. En la lista de aprobados...
I think it makes me happy.
Or not? Should I feel anything? Except for the fact that three years were of my life were a waist of time as now the "fabulous" news makes absolutely no difference for me...
I just go on with what I have, pieces of a crumbled existence, distrust, pain and sadness.

Nu mai am sânge în pix

Acum mulți ani, când am început să lucrez ca ziarist și semnam din când în când texte împreună cu un amic, auzeam adesea – din partea lui – cum că femeile nu pot fi jurnaliști la fel de buni ca bărbații pentru că „nu au sânge în pix”. Gluma – așa obscenă cum e! – îmi smulge și acum un zâmbet.

Ieri seară mi-am amintit de ea pentru că am avut ocazia să mă joc din nou de-a ziaristul (lucru pe care – credeam – mi-l doresc mai mult decât orice, dovadă și visul de acum câteva nopți în care se făcea că iau un interviu pe care, desigur, nu l-am luat, căci dormeam ca scongsu’, și după care m-am trezit într-o profundă stare de tristețe care m-a urmărit câteva zile), dar n-am făcut-o din două motive simple:

1. am și uitat că pot face asta, drept care până mi-a venit ideea, până s-a cristalizat, până nu-știu-ce, practic oportunitatea plecase (adică subiectul);

2. nu aveam pix la mine.

Mă gândesc așadar la cât de departe (și de puțin cristalizată) e determinarea-mi de a-mi urma idealurile și dorințele și cum, în aceste condiții, chiar e de mirare că unele dintre ele chiar prind viață.

Mă duc să-mi cumpăr acum o duzină de pixuri, să mi le îndes prin buzunare, poate, poate, mă voi mai semna cândva în susul unei pagini de revistă (de preferință „Vanity Fair”, în engleză).

Smiling

O rază de soare se reflectă pe dulap, eu nu m-aş da azi jos din pat, n-aş mai pleca din camera mea albă şi luminoasă. Şi aş zâmbi pentru totdeauna ca acum, simţind cu sufletul plin, iubire. Can I, please, keep it?