Violența de gen

M-am trezit cu o zi mai târziu (25 noiembrie e ziua internațională de luptă împotriva violenței de gen sau în familie, cum s-o spune), dar țin să pun linkurile și cifrele astea.

Să descopăr că în Spania violența împotriva femeilor se manifestă la un nivel atât de ridicat a fost de la început un șoc pentru mine. El s-a adâncit când am început să văd cum sunt tratate femeile aici și că nu există absolut nici un semn de schimbare.

Harta violenței de gen (Spania 2010).
Arhiva El Pais pe tema asta (graficul din 2004 e șocant, violența crește, nicidecum nu scade).

Și pentru că cifrele nu înseamnă nimic dacă nu se compară, puțină Românie. Desigur, populația Spaniei e de două ori mai mare decât a României.

Cam astea sunt campaniile pe care eu le-am văzut în cei patru ani de imigrație. Nu sunt un geniu publicitar, dar pot să-mi dau cu părerea dacă au sau nu impact. N-au.

România mea

Nu-mi găsesc somnul. M-am întors în toiul nopții acasă și am găsit un offline de la o amică: „gata, ți-am citit și comentat, să dea cu pietre și în mine, dacă e cazul”. Mi-a stat inima în loc. A apărut articolul.

Am citit cu înfrigurare cele câteva comentarii postate în cele trei ore de la publicare. Mi s-a tăiat respirația. Locuiesc de câțiva ani în altă țară și am o mare nostalgie față de România. Față de România mea. Un Brașov civilizat, o Timișoară educată și un București cosmopolit. Uitasem că România e, de fapt, alta. Dar eu tot mai sper în ea, deși chiar acum îmi lasă un gust amar. Dar trece și asta. Sper să public în curând o carte și sper să trezească cel puțin tot atâtea comentarii. Îmi doresc, desigur, o altă calitate a lor.

Locul magic

O prietenă e la Timișoara acum. Vorbesc cu ea pe mess și îi spun unde să se ducă, ce să vadă. Desigur, acolo e și mai noapte decât aici, e frig și ea e singură. Și dacă s-ar duce în Piața Unirii, nu ar vedea ce văd eu cu ochii minții: pe mine și pe Dani, tineri de tot, așezați pe banca de piatră, eu plângând pentru o iubire, el consolându-mă. În „complex”, nu ar vedea locul unde Borco a intrat în plin în mașina lui S., căci desigur s-a reasfaltat demult și s-a schimbat arhitectura. N-ar vedea nici căminul 15, unde stăteau Lucaciu și Mihoane, căci și dacă mai e, sigur nu e cum era pe vremuri.

Am rugat-o să facă o poză cu casa de pe Telegrafului 101, dar știu că mai sunt doar zidurile cum le știam. Unde am locuit eu în facultate, casa tatălui meu, e acum o tipografie.

Locurile magice mai există doar în amintirea mea.