Cică să scriu!

Camelia zice că să scriu, și, deși eu susțin sus și tare că nu pot, ia-mi dă în cap cu diverse, cum ar fi asta: ‎”Coincidences are just another name for God acting incognito”.

Ce aș putea eu să răspund la așa ceva? Că am obosit de atâtea coincidențe, că nu mai vreau să văd semne, că nu mai am chef să traversez pe partea cealaltă a străzii ca să nu mă întâlnesc fix cu familia aia cu un copil mic drăgălaș (să-l mănânci, nu alta, cum mănâncă unii ciocolată!), că nu vreau să mă mai gândesc, că trebuie cumva să se termine caruselul ăsta, că de când mi-a împrumutat metafora (ea, Camelia), îmi aud în permanență zgomotul din cap (și a trecut prea mult timp de când îl am și aproape la fel de mult de când nu-l mai pot suporta) și că doresc să văd cum se limpezesc apele (nu, nu să se separe, ca în Biblie, că iar mă enervez).

Ce aș putea eu să scriu, cum zice ea? Că dacă pun cuvintele pe hârtie, ele se pot transforma în realitate (ca și cu apartamentul, care e la Sagrada și are lumină, dar n-are balcon – cum scrisesem, tot la îndemnul ei – dar nu le poți avea pe toate, nu?) și mă pot mușca de fund când mă aștept mai puțin.

Ce D-zeu ar mai fi de scris, că prietenii mei au arhiva de mess plină de scrisul ăsta, pe care mi-l întorc pe toate (dar pe toate) părțile, și care mă roade și-n somn (i se mai pare cuvia funny că sâmbătă dimineața intrase un porumbel în casă?) și care nu mă lasă să mă concentrez nici măcar la cele mai mărunte acțiuni (dacă o să cad în cap de pe bicicletă într-o zi să se știe măcar că d-aia am căzut, de la scrisul ăsta pe care mi-l înșir în cap de atâta timp).

Scriu pentru blog, că aici mă citesc oameni și nu toți știu despre ce vorbesc și nu toți îmi sunt prieteni și unii mă judecă, dar pot să scriu doar aici, că dacă aș scrie în caietul meu roz (roz, da, roz, că nici acum nu înțeleg cum de l-am cumpărat și cum de doar în el pot scrie lucrurile importante – să nu ne mințim, n-am scris nimic, că mi-am pierdut demult încrederea în scrisul meu!) există șansa să rămână scris și să mă hăituiască (practic, în timp ce înșiram mi-am dat seama că ce hăituire mai dihai poa’ să existe ca să o depășească pe asta pe care o trăiesc?).

Cică să scriu...

Păi dacă aș scrie ce și cum gândesc, ați suna repede la amicii mei de aici și i-ați ruga să mă ducă de urgență la nebuni (nu cred să aibă „Eminescu” sau ”Spitalul 9” aici; da’ chiar aș putea să mă interesez cum se cheamă, se vedem dacă e măcar comparabil).

Dacă aș scrie ce și cum gândesc s-ar bloca serverul oamenilor ăstora de la Blogger și traficul meu s-ar urca sky high, căci aș scrie o incredibilă istorie de amor și aș deveni celebră cu ea, ceea ce, nu-i așa, e de neacceptat, căci cine (doar nu eu!) și-a dorit toată viața să se facă scriitoare?

Dacă aș scrie ce și cum gândesc ar trebui să menționez că se strânge cercul, că niciodată în viața mea n-am auzit atâtea referințe la divinitate și la manifestarea ei pe pământ câte mi-a fost dat să aud în ultima vreme și că niciodată lucrurile nu s-au întâmplat mai abitir ca acum (căci, nu-i așa – care știe citatul din Biblie să mi-l spună – fiecare zi aduce cu ea ceva neașteptat), lăsându-mă în același timp mască și interzisă.

Și aș mai scrie că există semne, că nu e bine să mânii pe nimeni și că atunci când mi-am zis că a venit timpul iertării – ce fază! – el chiar venise, practic împotriva voinței mele.

Și dacă aș mai scrie, m-aș rușina să spun că horoscopul o nimerește, că dacă am supărat pe cineva acolo sus la ora 13 și 12 minute, el m-a anunțat că a luat la cunoștință la ora 13 și 20 de minute de mânia mea și mă va fi fript pe toate părțile până când voi fi înțeles că eu fac bine și nu rău și că trebuie să am CREDINȚĂ (știu că am scris cu majusculă, n-am greșit).

Dacă aș scrie, ar trebui să menționez că ceea ce mi-a spus Bogda într-o seară în fața unui chioșc de țigări din Cluj-Napoca mi se învârte prin cap în aproape fiecare minut și că îi mulțumesc că s-a gândit să-mi împărtășească acest fapt (că am uitat să fiu spășiți, că trebuie să ne regăsim frica și să nu ne mai credem infailibili, căci chiar nu suntem...).

Dacă aș scrie, ar trebui să spun că nici bateria de la laptop și nici foile din caiete și nici pasta din pixuri nu mi-ar fi de ajuns să exprim câte țin în mine de atâția ani și că mi-e o frică incredibilă să le las să iasă, că cine știe unde ajung (poate chiar să am ceea ce-mi doresc!).

Dacă aș scrie, literele mi s-ar transforma în linii roșii, aprinse, de la ardoarea cu care-mi doresc ceea ce nu mi-am dorit niciodată în această viață...

Și dacă ar mai fi să scriu ce gândesc, ar trebui să schimb limba, căci pe românește nu se potrivește și, nu-i așa?, eu fiind însă româncă până la capăt.

Și dacă ar fi să mai scriu ce gândesc, acum că mi-a trecut furia, poate chiar aș scrie pe bune și poate chiar mi s-ar împlini dorința nebunească și nepotrivită care mă bântuie atât de puternic încât chiar mi-a trecut prin cap să fac o mică manevră secretă care să-mi ofere măcar jumătate din tabloul visat.

Așa că nu mai bine stau eu liniștită și mă uit la un serial – două, îmi plâng de milă și încerc să uit că am puterea de a-mi controla viața? Pentru că încă trăiesc pe principiul „așa ceva nu mi se poate întâmpla tocmai MIE”.