Leapșă

Bear with me, e prima pe care o preiau.

1. Go to the fourth folder in your computer where you store your pictures. (nu trisati!)
2. Pick the fourth picture in that folder.
3. Explain the picture.
4. Tag 4 people to do the same.

Emoțiile mele nici nu se compară cu cele pe care le-a încercat Kalimero când mi-a dat leapșa și eu m-am conformat și am deschis al patrulea folder.

Al patrulea folder nu era de fapt al meu, l-am recuperat de pe partiția celuilat user de pe fostul (cuvânt-cheie) laptop. Poza e însă făcută de mine, la Atena, în 2006, la sfârșitul lui iulie. Se schimbă garda, nu mai știu unde, presupun că la parlament/guvern.

Later update: Tocmai mi-am dat seama (în timp ce făceam duș, am idei geniale când fac duș) că această fotografie are o semnificație specială: este din prima mea excursie adevărată, de turism, la câteva luni după divorț (technically, nu eram nici măcar divorțată).
Reprezintă un început de drum incredibil de frumos...

Pentru că m-am distrat, trimit mai departe la Mihaela (Catwoman), Elf, Pinocchio, Anto și cui o mai dorește.

Copilul zânei

Prietena mea Fairy are trei copii (de vârste diferite, evident – pentru cei care nu dețin copii, cum sunt eu, asta nu e chiar o chestie evidentă – în fine, ce rost are să ne încurcăm în detalii). Ce mă surprinde pe mine la viața ei e că este normală. N-o aud vorbind tot timpul despre copiii ei (cei care mă cunosc în persoană știu cât de „tolerantă” sunt eu cu mămicile care mă căpie cu cât de minunați sunt copiii lor!), are o viață absolut calmă și fără excese (ea și soțul merg adesea în excursii, singuri, fac chestii de oameni maturi).

Dar nu asta vroiam să spun, ci faptul că unul dintre copiii ei (copilul numărul doi, Mara), mă fascinează în absolut. Cică are o personalitate puternică, distinctă, că nu se lasă convinsă cu una cu două de nimic și că nu și-ar pune pantaloni nici dacă ai pica-o cu ceară.

Nu mai știu câți ani are și nici n-am cunoscut-o personal, dar sunt absolut fascinată de ea. Nu, nu-mi doresc un copil ca ea, ci mai curând o combinație de copii pe care i-am cunoscut, între care Tania ocupă un loc important. Nu știu ce m-a apucat, acest post nu are legătură cu nimic. 

Strip dance

O fată pe care o știu tocmai a suit pe fb un video în care e spectacolul ei de final de curs de strip dance. Ce mă tot căpiați cu salsa, dans din buric și alte dude? Ăsta e un curs util și folositor. Zău!

PS: Pentru întrebători, are 20 și ceva de ani și e gay. Fata, nu dansul.

Am visat...

...azi noapte că lucram ca ziarist la un cotidian, alergam zi-lumină și scriam (asta pentru că am dat pe Facebook ieri peste niște poze ale unor foști colegi de la Timișoara și mi s-a făcut dor).

Când a sunat ceasul și m-am trezit am vrut să închid repede ochii ca să nu se termine visul.

Cică să scriu!

Camelia zice că să scriu, și, deși eu susțin sus și tare că nu pot, ia-mi dă în cap cu diverse, cum ar fi asta: ‎”Coincidences are just another name for God acting incognito”.

Ce aș putea eu să răspund la așa ceva? Că am obosit de atâtea coincidențe, că nu mai vreau să văd semne, că nu mai am chef să traversez pe partea cealaltă a străzii ca să nu mă întâlnesc fix cu familia aia cu un copil mic drăgălaș (să-l mănânci, nu alta, cum mănâncă unii ciocolată!), că nu vreau să mă mai gândesc, că trebuie cumva să se termine caruselul ăsta, că de când mi-a împrumutat metafora (ea, Camelia), îmi aud în permanență zgomotul din cap (și a trecut prea mult timp de când îl am și aproape la fel de mult de când nu-l mai pot suporta) și că doresc să văd cum se limpezesc apele (nu, nu să se separe, ca în Biblie, că iar mă enervez).

Ce aș putea eu să scriu, cum zice ea? Că dacă pun cuvintele pe hârtie, ele se pot transforma în realitate (ca și cu apartamentul, care e la Sagrada și are lumină, dar n-are balcon – cum scrisesem, tot la îndemnul ei – dar nu le poți avea pe toate, nu?) și mă pot mușca de fund când mă aștept mai puțin.

Ce D-zeu ar mai fi de scris, că prietenii mei au arhiva de mess plină de scrisul ăsta, pe care mi-l întorc pe toate (dar pe toate) părțile, și care mă roade și-n somn (i se mai pare cuvia funny că sâmbătă dimineața intrase un porumbel în casă?) și care nu mă lasă să mă concentrez nici măcar la cele mai mărunte acțiuni (dacă o să cad în cap de pe bicicletă într-o zi să se știe măcar că d-aia am căzut, de la scrisul ăsta pe care mi-l înșir în cap de atâta timp).

Scriu pentru blog, că aici mă citesc oameni și nu toți știu despre ce vorbesc și nu toți îmi sunt prieteni și unii mă judecă, dar pot să scriu doar aici, că dacă aș scrie în caietul meu roz (roz, da, roz, că nici acum nu înțeleg cum de l-am cumpărat și cum de doar în el pot scrie lucrurile importante – să nu ne mințim, n-am scris nimic, că mi-am pierdut demult încrederea în scrisul meu!) există șansa să rămână scris și să mă hăituiască (practic, în timp ce înșiram mi-am dat seama că ce hăituire mai dihai poa’ să existe ca să o depășească pe asta pe care o trăiesc?).

Cică să scriu...

Păi dacă aș scrie ce și cum gândesc, ați suna repede la amicii mei de aici și i-ați ruga să mă ducă de urgență la nebuni (nu cred să aibă „Eminescu” sau ”Spitalul 9” aici; da’ chiar aș putea să mă interesez cum se cheamă, se vedem dacă e măcar comparabil).

Dacă aș scrie ce și cum gândesc s-ar bloca serverul oamenilor ăstora de la Blogger și traficul meu s-ar urca sky high, căci aș scrie o incredibilă istorie de amor și aș deveni celebră cu ea, ceea ce, nu-i așa, e de neacceptat, căci cine (doar nu eu!) și-a dorit toată viața să se facă scriitoare?

Dacă aș scrie ce și cum gândesc ar trebui să menționez că se strânge cercul, că niciodată în viața mea n-am auzit atâtea referințe la divinitate și la manifestarea ei pe pământ câte mi-a fost dat să aud în ultima vreme și că niciodată lucrurile nu s-au întâmplat mai abitir ca acum (căci, nu-i așa – care știe citatul din Biblie să mi-l spună – fiecare zi aduce cu ea ceva neașteptat), lăsându-mă în același timp mască și interzisă.

Și aș mai scrie că există semne, că nu e bine să mânii pe nimeni și că atunci când mi-am zis că a venit timpul iertării – ce fază! – el chiar venise, practic împotriva voinței mele.

Și dacă aș mai scrie, m-aș rușina să spun că horoscopul o nimerește, că dacă am supărat pe cineva acolo sus la ora 13 și 12 minute, el m-a anunțat că a luat la cunoștință la ora 13 și 20 de minute de mânia mea și mă va fi fript pe toate părțile până când voi fi înțeles că eu fac bine și nu rău și că trebuie să am CREDINȚĂ (știu că am scris cu majusculă, n-am greșit).

Dacă aș scrie, ar trebui să menționez că ceea ce mi-a spus Bogda într-o seară în fața unui chioșc de țigări din Cluj-Napoca mi se învârte prin cap în aproape fiecare minut și că îi mulțumesc că s-a gândit să-mi împărtășească acest fapt (că am uitat să fiu spășiți, că trebuie să ne regăsim frica și să nu ne mai credem infailibili, căci chiar nu suntem...).

Dacă aș scrie, ar trebui să spun că nici bateria de la laptop și nici foile din caiete și nici pasta din pixuri nu mi-ar fi de ajuns să exprim câte țin în mine de atâția ani și că mi-e o frică incredibilă să le las să iasă, că cine știe unde ajung (poate chiar să am ceea ce-mi doresc!).

Dacă aș scrie, literele mi s-ar transforma în linii roșii, aprinse, de la ardoarea cu care-mi doresc ceea ce nu mi-am dorit niciodată în această viață...

Și dacă ar mai fi să scriu ce gândesc, ar trebui să schimb limba, căci pe românește nu se potrivește și, nu-i așa?, eu fiind însă româncă până la capăt.

Și dacă ar fi să mai scriu ce gândesc, acum că mi-a trecut furia, poate chiar aș scrie pe bune și poate chiar mi s-ar împlini dorința nebunească și nepotrivită care mă bântuie atât de puternic încât chiar mi-a trecut prin cap să fac o mică manevră secretă care să-mi ofere măcar jumătate din tabloul visat.

Așa că nu mai bine stau eu liniștită și mă uit la un serial – două, îmi plâng de milă și încerc să uit că am puterea de a-mi controla viața? Pentru că încă trăiesc pe principiul „așa ceva nu mi se poate întâmpla tocmai MIE”.

2008

Făcând curat prin e-mailuri, am găsit asta (ianuarie, 12, 2008):

Daniel added you as a friend on Facebook.  We need you to confirm that you are, in fact, friends with Daniel.

Cum se cucerește o femeie

Se ia o femeie cu aspect exterior plăcut, ceva creier în cap, un strop de imaginație și vreo doi de umor și se lasă singură în lume (în căutarea jumătății). După doi ani de încercări, se întreabă muierea cu pricina ce a priceput. Și a priceput cam următoarele despre cum se cucerește o femeie.

Modelul 1: romanticul

Scrie mesaje fabuloase (uneori greu de priceput și de digerat), face o adevărată obsesie pentru aspectul meu exterior, necontenind cu laudele (desigur, într-o țară în care „guapa”, „reina” și „flor” i se zice, fără discriminare, absolut oricărei femei, încep să mă întreb dacă epitetele au vreo valoare.

Se supără dacă nu pot să mă văd cu el (că am și eu viața mea), nu pricepe că în final m-am plictisit de atâta pisiceală și monotonie, n-ar veni cu o idee mai creață (de la comandatul la restaurant până la destinații de week-end) și mă va urî forever.

E, practic, inofensiv, și se nimerește de obicei să fie prezentabil (dacă nu chiar frumos), bine îmbrăcat, cu mașină și maniere. O amintire plăcută (am două la activ).

Modelul 2: pisălogul

Cuvântul spaniolesc „pesado” prezintă foarte bine acest tip de bărbat (nu l-am pus pe locul întâi căci m-am gândit să folosesc un soi de ordine cronologică bazată pe propria-mi experiență, dar aș fi putut, foarte bine, căci procentual e mult mai întâlnit decât frații lui). Din observațiile mele personale este genul de bărbat care ajuns pe la 30 și ceva de ani, după zero relații serioase și venind dintr-o familie în care el era „el rey” y „el guapissimo”, neputând pricepe, în acest moment crucial al vieții lui, cum de nu toate femeile (sau măcar eu, cea din fața lui) nu se prosternează la picioarele lui oferindu-i iubire, sex și eventual eternă recunoștință.

Trăiesc cu impresia că pot scrie pagini întregi despre acest gen (ceea ce poate că voi și face și voi deveni cunoscută ca prima autoare din România cu succes în genul chick lit, să ne înțelegem, eu nu țintesc jos).

Să reluăm. Acest băiat (bărbat nu l-aș putea numi și nu-mi cer scuze) s-a cărat de acasă când avea cel puțin 30 de ani, continuând, însă, să aibă relații strânse cu mama lui (unul dintre ei mi-a trimis într-o seară un mesaj care spunea fix atât: „Azi nu te pot suna, mă duc la părinții mei la cină”, m-am abținut de la comentarii, apreciind, desigur, locul de negocieri pe care tipul îl lăsa – ce era să răspund?). 

Se îmbracă relativ ok (am cunoscut unul care avea chiar stil, folosea parfum și avea unghiile tăiate și curate – vă rog din inimă să nu râdeți că nu e de glumă, masculii câștigă puncte aici și doar pentru că sunt curați – știu că pare incredibil, eu încă nu m-am obișnuit!), știu ce muzică le place, ce le place să mănânce, nu știu însă să propună locuri interesante și niște chestii mișto de făcut (întotdeauna vor spune „mergem unde vrei tu”, „comandăm ce vrei tu”, „facem ce vrei tu”, ceea ce mie invariabil îmi trezește reacția „ei, păi dacă-i pe așa, fac toate astea singură, ce rost are să mai vii și tu?”). Au o mică problemă (mare, de fapt, dar zic să nu facem din țânțar armăsar) cu încrederea în sine, au nevoie de aprecieri, de complimente (eu, de exemplu, n-am, știu cine sunt și ce pot) și au reacții ciudate dacă nu li se îndeplinesc aceste nevoi (i-am zis unuia, care mă întrebase de 100 de ori dacă mă distrez cu el, că nu-s maică-sa, să mă mai scutească, și s-a deprimat grozav).

Discuțiile vor ajunge invariabil la momentul în care voi fi întrebată „Și, îți place Spania/Barcelona/Catalunia?”, la care eu voi răspunde „Nu neapărat...”, desigur, cu jumătate de gură, căci știu ce va urma. Voi fi întrebată de ce, voi spune ce mă deranjează, voi spune cele două – trei istorii în care oamenii m-au tratat ca pe un cur doar din pricina cetățeniei mele și ei se vor supăra pe mine, ca și cum eu am început.

Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mint și să văd cum decurge discuția după aceea, dar presupun că va produce un rânjet fericit pe fața interlocutorului care, dacă se va nimeri să fie spaniol, și nu catalan, va putea să-mi arunce atât de celebra și de uzitată frază „Noi am fost cândva un imperiu” (asta apare în cele mai neașteptate împrejurări, de la „de ce nu vorbesc spaniolii limbi străine” până la „sistemul nostru politic e cel mai bun”, ca să nu mai menționăm „noi nu avem influențe arabe”).

Când trece acest șoc și pentru că aspectul meu exterior îi îndeamnă să-mi ofere a doua șansă, ajungem la „Și, cum e România?”, după care, absolut orice aș spune, începe alt circ. România mea e frumoasă, familia mea și prietenii mei sunt oameni educați, am avut o viață bună acolo și personal și profesional (și financiar), dar de fiecare dată când spun asta, la sfârșitul discuției sunt lăsată cu impresia că ar trebui să-mi cer scuze.

Știu și eu atâta lucru că a fi imigrant se asimilează cu a fi sărac, dar nu în secolul nostru și nu în Barcelona (niciunul dintre prietenii mei imigranți nu a venit în Spania din motive pecuniare, ci mai curând ca să experimenteze alt tip de libertate sau ca să treacă peste anumite momente dificile din viață).

Ca să mai limiteze pagubele (sus-numiții încep să se enerveze la acest punct, iar eu dau semne că mi-am pierdut răbdarea și vreau să plec acasă), pisălogii vor deturna discuția spre chestii culturale. Eu nu vorbesc despre ce nu știu, deci voi spune din start ”habar n-am” dacă n-am și mă voi lansa în discuție dacă am citit/văzut ceva pe temă. De exemplu, la „Marea Britanie nici măcar nu e în Uniunea Europeană, că nu folosește Euro”, voi reacționa cu tărie, explicând că din cele 27 de țări UE, doar câteva (am dat acum wiki, cică 17, n-am știut) folosesc moneda, iar asta nu le exclude pe celelalte din uniune. Desigur, voi fi privită cu suspicine și, eventual, cu ciudă.

Voi reacționa la fel de neașteptat dacă voi fi întrebată ”Știi măcar ce e un monolog teatral?” (desigur, un picuț de sus, așa, că omul văzuse actul respectiv și eu deja recunoscusem că nu – era în catalană, dar ce rost are să insistăm pe detaliul că ”eu nu vorbesc/înțeleg”...) și mă voi îndrepta spre contemporanele ”Monoloagele vaginului”, ca să pot închide – deja vorbind în șoaptă și pregătindu-mă să-mi cer scuze – cu monoloagele din piesele d-lui Shakespeare.

Nu voi deschide niciodată discuția legată de familie, religie, căsătorie (și divorț), voi evita să răspund la chestii legate de regimul politic spaniol, voi ofta adânc înainte de a recunoaște că nu mă uit la televizor (că n-am nici măcar semnal în casă), voi încerca să nu aduc în discuție locurile pe care le-am văzut și experiențele pe care le-am trăit, voi încerca, cu alte cuvinte, să ITALIC keep a low profile END ITALIC.

Dimpotrivă, dacă tipul a reușit să mă calce suficient de tare pe bătături, îi voi explica cât pot eu de concis și de clar că în România suntem oameni civilizați, că știm să folosim apa și săpunul mai abitir ca aici, că majoritatea oamenilor de la oraș vorbesc cel puțin o limbă străină, că pe țigani i-au adus romanii din India (nu sunt originari din Europa de Est, cum se pare că scrie în cărțile lor de istorie) și că noi i-am ținut robi până în secolul al XIX-lea.

Dacă mă va fi enervat la culme, voi sublinia că dacă eu pot să nu mănânc ca vițica (deși ador să mănânc) și să-mi păstrez o anume siluetă (pe care o duc la fitness din când în când), atunci mă aștept la același lucru de la un bărbat, că am dreptul să aleg cu cine-mi petrec timpul liber, că nu datorez nimănui nimic (și mai puțin lui), că nu mi se pare un păcat să fiu independentă și individualistă, că n-o să-mi cer scuze pentru toți țiganii și hoții de naționalitate română și că-i doresc o viață frumoasă în continuare (după care îmi plătesc partea de notă – ei nu se vor oferi, oricum, să plătească - și-mi fac o ieșire artistică din scenă).

Modelul 3: omul de lângă noi

E un tip normal, ca mine și ca tine, care are o anumită experiență de viață, nici mai bogată, nici mai săracă. E un tip de obicei interesant, deschis, care povestește lucruri pozitive și face glume, care îmi ascultă punctul de vedere și eventual se contrazice cu mine fără să facă din asta un capăt de țară (un pisălog mi-a spus odată „cum se poate să nu-ți placă nimic din ce-mi place mie?”, la care eu replic senină „dar ție de ce nu-ți place ce-mi place mie?”).

Pricepe că sunt din altă cultură și nu încearcă să mă facă să mă simt prost datorită faptului că toate știrile despre români sunt negative. Se oferă să plătească toată nota (chiar dacă nu-l voi lăsa, dar voi aprecia gestul și îi voi acorda a doua întâlnire). Mă întreabă despre Dracula și Ceaușescu cu interes real. A dat măcar un google înainte de a se întâlni cu mine, pentru a vedea cum se numește capitala și eventual pentru a vedea o poză cu orașul meu natal (ȘTIE că nu vorbim rusă, nu e nevoie să mă întrebe).

Are propuneri interesante de activități în comun, îmi cere opinia, dar pricepe din prima când spun ”comandă tu, eu mănânc orice tip de tapas”. Nu comentează dacă fumez/nu fumez și mă întreabă chestii normale, cum ar fi ”ce lucrezi? îți place?”, ”cum/de ce ai venit aici?” șamd.

Cel mai important lucru la acest tip de tipi este că nu încearcă să mă „dea pe spate”, ci doar să mă cunoască și să mă seducă, jucând cel mai vechi și normal joc din lume. Am cunoscut câțiva din ăștia, deci partida nu e încă pierdută.  

Tata

Au trecut aproape șapte ani de când a murit tatăl meu (nu știu exact anul pentru că nu vreau să-l țin minte, dar o prietenă de-a mea s-a măritat exact în aceeași zi și când simt nevoia, o întreb).

Mi-am propus mai demult să adun toate articolele despre el (chiar și eu am scris unul, pe vremuri, când eram încă ziarist – am oftat!), să fac poze tuturor trofeelor și cupelor pe care le-a câștigat și să le public pe o pagină. Nu știu de ce, ca să fie acolo.

Azi, căutând pe google, am descoperit că există un fotbalist cu numele lui. Tata și realizările lui sportive apar prea puțin. E menționat, de exemplu, într-un text despre Andrei Bellu: „A fost şi copilotul lui Vasile Olariu cu care s-a clasat al şaselea în clasamentul general la Raliul ZĂPEZII şi al treilea în clasamentul general al Raliului DACIA în anul 1977” (citat de aici).

Am mai găsit o notiță cum că a făcut parte din echipa cu care s-a câștigat alt raliu, în 1973 („locul III pe echipe Eugen IONESCU-CRISTEA+Alexandru IONESCU-CRISTEA, Dorin MOTOC+Cornel MOTOC-locul IX cls general, Vasile OLARIU+Iuliu BORCSA-locul XII cls general)”. Am sperat, pentru o clipă, că de la acest raliu mi-a adus pinguinul pe schiuri pe care mi-l amintesc foarte bine, dar e un pic imposibil, de vreme ce încă nu mă născusem. 

Madlena mea

Am ieșit azi să beau cafea într-o piață (nu prea ies eu în timpul serviciului, dar e un moment mai dificil în viața mea și fac și eu ce pot să trec peste el) și stând eu acolo, cu țigara în mână, mi-am amintit că acum doi ani făceam exact același lucru: mă refugiam în mica piațetă ca să mă reculeg, să pot face față serviciului și să uit că viața mea (așa cum o știam) se destrăma într-un ritm amețitor.

Acum doi ani, veneam la lucru ca un zombie, căci îmi petreceam nopțile certându-mă cu fostul meu iubit. Eu vroiam să ne despărțim pentru că mă făcea să sufăr, el vroia să fim împreună pentru că eu eram „nebună”, el nu considera că mă face să sufăr.

Îmi dezvoltasem o dublă personalitate, eficientă la serviciu, chinuită acasă. Întregul proces de despărțire a durat șase (da, șase) luni (nu e ușor să te desparți de o persoană pe care o iubești, iar dacă vreunul a reușit, acum e momentul să-mi comunice rețeta).

Spre final începuse să nu-mi mai pese de discuții, le purtam automat, mă enervam și gata. Nu mai mâncam, deci arătam super-beton și nu știu de unde până unde începusem să flirtez cu un băiat de la serviciu.

Azi, în piațetă, încercam să mă conving (pentru a miliarda oară!) că am făcut bine să rup orice legături fix cu băiatul acela care acum doi ani fusese colacul de salvare din mocirla în care trăiam.

Măcar am o viață rotundă și haioasă... Vai, cu ce simț al umorului deosebit mă onorează soarta! Încântată, doamna Soartă, râd grozav, aproape cu lacrimi!