Până unde visez?

Acum 20 de ani aveam o casetă video cu un concert. În acest concert apărea o trupă formată din patru băieţi care cântau o muzică la care eu rezonam. Nici nu ştiam cum se citeşte corect numele trupei, căci părea mai curând în franceză – de care eu nu vorbeam – decât în engleză. Am continuat să-i ascult, să-mi copiez casete întregi cu albumele lor şi să fredonez la nesfârşit versurile alea.
Am fost la concert sâmbătă şi mi-am amintit nişte mişcări de dans care prietenilor mei adolescenţi la vremea respectivă li se păreau ridicole şi care, pentru că oricum nu ştiu să dansez, mie-mi ieşeau şi mai prost. M-am bucurat, sâmbătă, m-am bucurat fiecare secundă că sunt acolo, că văd până la scenă relativ bine, că pot să cânt odată cu trupa mea preferată, că solistul încă mi se pare sexy, deşi a îmbătrânit şi el (odată cu mine?). Au trecut 20 de ani. Nu mi-am propus să-mi placă pentru totdeauna muzica lor, dar pentru moment îmi place. Pot să visez, zic, aşa cum nici nu îndrăzneam acum ceva ani, rulând de mii de ori înapoi caseta video cu concertul în care ei aveau doar două melodii, să visez că imposibilul e posibil. I-am văzut pe Depeche Mode în concert la Barcelona şi, dacă aş putea, m-aş întoarce în timp şi i-aş spune adolescentei care eram să nu înceteze niciodată să viseze, căci visurile pot deveni realitate.



Concertul, Musikladen 1984, nu e pe youtube. A big kiss găsitorului.