Hop

Poate nu se face să zic „hop!” până n-am sărit, dar cred că am sărit. Am martori fideli, pe care i-am avut şi acum trei ani: ţigara (m-am lăsat, no!, mai fumez din când în când cu Dana, dar nu se pune), alcoolul (nici nu se observă), muzica la maxim. Rămân cu muzica, nu cred că face rău. De data asta (spre deosebire de prima) am descoperit că e uşor să manipulezi oameni, în special personaje de sex masculin.
Şi cum teoria spune că episodul următor e pe cale să înceapă (cândva, nu acum), eu îl aştept pregătită. Conform vorbei „dacă trei îţi spun că eşti beat, te duci şi te culci”, eu cred că după două „dude” am priceput cum stă treaba, încât să le aştept pe următoarele pe baricade.
Haide mă, chiar credeai că mă faci? Şi da, vorbesc cu un personaj imaginar, care e cu mine de prin ’94 – primul eşec în amor – şi cu care până acum m-am fugărit ca şoarecele şi pisica. Acum ştiu că e aici şi nu mai pleacă (să fiu eu, zic, excepţia care confirmă regula?, nu cred!) – aşa că-l iau cu mine peste tot, măcar să-l ţin sub observaţie (câte prostii poate să facă dacă-l scrutez cu atenţie? N-o mai poate da la întors, tre să se înfrunte cu mine femeieşte – bărbăteşte a încercat până acum şi era cât pe ce...).