Păsărica din vecini

Ieri dimineaţă ne-am trezit (la cât o fi fost) şi, în pat încă, ne-am întrebat ce l-a apucat pe vecin să fluiere fără oprire. După o vreme, ne-am prins că nu fluiera el, ci un papagal (sunet metalic, aşa, robotic, plus că am mai auzit piţigăitul respectiv în parc, unde papagalii verzi sunt prieteni la cataramă cu porumbeii şi împart aceiaşi palmieri). Ascuţind urechea (unul dintre efectele secundare are imigraţiei mele constă în faptul că nu-mi amintesc locuţiunile de nici un fel şi nici expresiile astea mai populare – se zice ascuţind urechea sau auzul? Ceea ce-mi aminteşte că am râs de alţii, înainte, când făceau „străinisme”!) aud că papagalul cu pricina vorbea! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-am auzit niciodată o pasăre spunând cuvinte coerente (ştiu că doar imită, dar mai sunt şi alte necuvântătoare care pot?), aşa că mi-am petrecut zilele de week-end în absolută fascinaţie faţă de el. Noroc că am avut multe de spălat (şi de pus la uscat, pe balcon), că aveam drum încolo (papagalul e gri, mare, la vreo 25 cm lungime şi vrei 5 cm diametru corp – ca medie – şi stă într-o colivie metalică pe balconul lipit de al nostru, despărţit doar printr-un paravan subţire de rigips, din alea specifice hotelurilor de la mare), altfel J. ar fi zis că m-am sonat. Cum ajungeam pe balcon, cum mă aplecam peste balustradă (a mea, nu a vecinilor) să văd ce face bestia. Şi bestia se uita la mine cu un ochi portocaliu şi zicea câte ceva! Foarte tare! Zicea propoziţii scurte, de genul „ce faci dom’le?”, şi multe repeta a proasta saluturi şi interogaţii specifice limbii spaniole. Spre duminică seara, oarecum plictisită de spectacolul auditiv (care e, din păcate, repetitiv), m-am întrebat cum aş putea să-l învăţ nişte chestii pe româneşte (şi nu, nu mă gândeam la poezii). O să caut pe internet şi dacă există o metodă rapidă („o înjurătură românească în trei zile – curs intensiv pentru papagali”) zău că-l fac pe păsăroiul vecinului să zică o nezisă.