Familie urbana, mi-e dor…

Am uitat de ziua lui Bogdan acum doua zile si de a lui Robert azi (la el e deja ieri). Bogdan era plecat in Romania, deci nu mi-a zis ca-i ziua lui, dar Robert a fost destul de dragutz sa-mi zica sa-i zic la multi ani. L-am intrebat ce mai stie de Tudor, care n-a mai dat nici un semn (dupa ce m-am gandit daca exista vreo sansa mica sa fie suparat pe mine – am decis ca nu!), la care Tudor, in scurt timp, a dat semne de viata (independent de toata situatia – ce roman politist am produs!): un telefon sa-mi aminteasca de ziua lui Robert. Mi s-a parut asa, ireal. Si m-am simtit aproape, aproape, de un moment care niciodata nu se va mai intoarce, cand baietii veneau la mine aproape zilnic, verificau daca am vin in frigider (deschis), daca da, ma certau) si apoi ma faceau sa ma simt bine. Fara ei, n-as fi reusit! Si cum ma sunau T. si D., pe rand, sa vada ce si cum... Mi-e tare dor de voi, familie urbana.