Am nimerit la revoluţie

Aseară am avut treaba la Ministerio de Fomento. Eu n-am niciodată treabă acolo, dar aseară am avut. Un deadline strâns, moartă-coaptă trebuia să ajung până la 9 pe Via Laietana 32. M-am suit într-un autobuz care ducea fix până în faţa clădirii, făcând între timp corectură pe un text, când m-am trezit la Arcul de Triumf. Înjur, nu pricep ce s-a întâmplat, dar presupun că am ratat eu staţia, neatentă. Mai aveam 10 minute. Iau o bicicletă şi biciclesc spre direcţia în care creadeam eu că e bulevardul amintit. Ajung în Laietana, pe la Urquinaona, când ce să vezi? Microbuze de poliţie, sirene, elicopter zumzăind, mosos (sau ce sunt ăia!) echipaţi până în dinţi. Io pedalez încântată pe strada fără trafic, prin mijloc, pe linia de demarcaţie, până mă fluieră un reprezentant al legii. Cum nu aveam paşaportul la mine şi permisul de conducere nu cred că m-ar fi ajutat, încetinesc şi mă duc pe lângă bordură. Ajung la numărul 44, 40, „e aproape”, îmi zic. Numărul 32, surpriză!, era chiar ţinta manifestaţiei. Steaguri catalane (n-am putut să fac poză că m-a văzut un mosos când am scos mobilul şi m-a admonestat – aveau ceva cu mine, sunt sigură), muzică la maxim (un soi de reggaeton pe catalană, ceva cu dreptatea socială şi munca, am înţeles eu nişte cuvinte), fuuuuum (dăduseră foc la ceva exact în faţa intrării, care intrare era ferecată în spatele munţilor de saci de plastic plini cu gunoi pe care deştepţii ăştia îi adunaseră acolo). Am dat roată clădirii, în timp ce elicopterul se întorsese, nu era altă intrare, aşa că am plecat hlizindu-mă de stupizenia situaţiei.
Am sunat azi dimineaţa la duduia la care trebuia să ajung aseară şi i-am zis că n-am putut să intru, ei fiind în asediu. A râs şi mi-a zis că pot şi azi. Să citesc şi eu ştirile, să nu fie altă vâlvâtaie pe acolo. Chiar, ce vroiau oamenii ăia?