Recovery

Oamenii se uită cu atenţie la mine, şi, dacă îi cunosc mai îndeaproape (desigur, totul pe messanger, ei nu sunt aici, doar Alex si Sabina, bafta mea!), le spun cu un zâmbet pe buze: „Nu sunt prea bine”. Ei se blochează, zâmbesc, la rândul lor, şi-mi dau replica de aur: „O să te descurci, eşti o fată puternică!”.
Este exact opusul lucrului care m-ar ajuta: nu, nu sunt o fată puternică, sunt nedumerită, nu ştiu să aştept, cu atât mai puţin să iau hotărâri bruşte (nu de alta, dar le-am mai luat înainte, am continuat să trăiesc fără să mă uit peste umăr, iar rezultatul a fost o mare grămadă de gunoi băgat sub covor).

****
Mă uit pe internet, citesc despre „micile” tulburări de personalitate, despre cum să recunoşti „mental distress”, îmi vine să râd, căci ştiam să citesc în engleză şi acum câteva luni (deci de ce n-am făcut-o?) şi mă visez singură în casa de la Timişoara, de pe Telegrafului 101, cu pisica Ozzy, cu poeziile şi desenele amicilor lipite pe pereţi, fără telefon (mobil nici nu exista!), fără televizor, fără internet, singură cu mine şi cu cărţile mele. Şi atât de fericită!
Luai nişte decizii undeva cândva care păreau, pe moment, fără impact. Şi, ce să vezi, mi-au schimbat tot drumul, mi-au buşit şinele, m-au făcut să-mi sară captatoarele (mai sunt troleibuzele alea grase cu captatoare în Braşov? Alea care mergeau pe Castanilor?). Bine, şi dacă deciziile astea nu se pot „ctrl + z”, ce se face cu ele? Copy/paste? Cut?

****
Cum planul în mai mulţi paşi pe care mi l-am propus va conduce, într-un final, la redobândirea „myselfului” de atunci, îi rog pe cei care m-au cunoscut aşa să nu-mi amintească de faptul că oricum nu am fost nicicând citavă la cap. E singura mea referinţă pozitivă, e singurul moment pe care am reuşit să-l identific ca fiind unul de „confort personal”, deci spre el tind.
Sugestii, comentarii?