Soarta

Azi, fix când aveam eu una dintre zilele cele mai ocupate ale ultimelor şase luni, primesc un request pe mess (online, da, n-am jucăria instalată şi vorbesc doar cu mama, că e important). O fată, îi dau Add şi o întreb cine e. S-a dovedit a fi o bună prietenă de-a mea de care nu mai auzisem de ani buni (să tot fie vreo cinci, şase) şi pe care, ce să vezi, o cununasem, cândva, la prima ei căsătorie (îmi amintesc şi acum cum m-a rugat să nu-mi zburlesc tare părul pentru mersul la biserică şi cum D. fix zburlit mi l-a aranjat). Ei, ea a divorţat, n-am mai lucrat împreună şi viaţa ne-a despărţit. Am văzut-o cum vreo trei ani, la un eveniment social. Se recăsătorise şi îi mergea bine. Şi azi o regăsesc, mă bucur ca un copil (ăsta este unul dintre principalele efecte ale imigrării: prietenii rămaşi sunt incredibil de valoroşi) şi îi promit că dau un semn când ajung în ţară (şi anume fuguţa, peste cam două săptămâni – de unde şi aglomerarea de la lucru, căci muncesc cu sârg la ceva!). La care ea mă lasă paf! şi-mi face pielea de găină: „Locuiesc la Barcelona!”. Fapta s-a petrecut de dimineaţă, dar eu şi acum, povestind, simt fiori pe şira spinării. In-cre-di-bil! La 2,500 de km şi ani buni depărtare mă regăsesc cu ea. Viaţă, viaţă...
Să mă duc să mă culc, zic, că am zis ce-aveam de zis. Şi acum îmi veni în minte, de altfel, că oarecum similar m-am regăsit şi cu Gaba, după un catralion de ani de distanţă (Gaba fiind prietena mea din şcoala generală, de când aveam şi eu ani sub 10). Şi cu R., care mă ameninţă că-mi ia carotida dacă scriu de ea la mine pe blog. Nah! Să te văd ce-o să-mi faci.