"E ca mersul pe bicicletă"

Aşa îţi aminteşti o limbă, cum se găteşte o mâncare şi mai ştiu eu ce alte mărunţişuri. Azi mi-a fost dat să experimentez – mai adânc, da? – cum îţi revine în memorie „mersul pe bicicletă”.
Mi-am făcut abonament la noua formă de transport în comun pe care o practică Bcn, bicing. Costă 24 de euro pe an şi constă în luarea unei biciclete de la o staţie şi depunerea ei în altă staţie, recte la destinaţie. E cu sistem electronic (da, cu unele dintre instrucţiuni doar în catalană, dar nici n-are rost să-mi mai bat capul cu asta!) pe bază de cartelă, frumos de tot.
Roţile erau unde ştiam, pedalele asemenea, s-au gândit ăştia şi la apărătoarea pentru roţi (să nu-mi rup eu pantalonii la lanţ), avea şi far şi dinam şi bec aprins. Un singur lucru nu mi-am amintit: cum se schimbă vitezele şi de ce nu pune frână când dau din pedale în spate? S-ar putea să fie din cauză că niciodată nu m-am plimbat cu o bici „semicursă”? Hehehe, cine zice că la vârsta asta nu mai învăţ nimic zău că s-a înşelat!
UPDATE
Din cauză că n-am fost eu niciodată o sportivă, şmecheria asta cu mersul pe bici la serviciu mi s-a părut absolut ge-ni-a-lă. Drumul de 10 minute l-aş defini drept „ameţit”, căci dacă n-ai avut niciodată frână de mână, reflexul de a da înapoi din pedale nu te ajută absolut deloc să nu te ciocneşti de oameni, căţei (mici-mici – sunt toţi fraţii şi surorile Patitei, clar), scaune de terasă, motociclete, alte biciclete care merg pe o linie mai dreaptă decât tine (respectiv decât mine). Partea drăguţă a fost la sosire, căci n-am găsit „parcarea”, dar l-am întrebat pe un fellow bicing unde pot să las jucăria.
Şi pentru că are trei trepte şi merg cu oarecare viteză, nici nu transpir, respectiv nu mă împut. Miros la fel de frumos ca azi dimineaţă, a parfum (m-am dat cu ala al cărui nume nu mi-l amintesc, doar Robert ştie).