Blogger Backgrounds

31 mai 2011

Iubesc


Iubesc oamenii care nu mă ceartă când am făcut ceva care-mi afectează profund viața, îi iubesc pe cei care mă ascultă, deși spun cele mai mari enormități, tâmpenii și platitudini.

Îi iubesc pe cei care mă iau așa cum sunt, care mă suportă când mi-e greu (și le e și lor greu să fie alături de mine), mai ales că în ultima vreme e tot greu, nicidecum ușor.

Și cel mai tare îi iubesc pe care nu-mi spun să fiu curajoasă, pentru că nu sunt. Sunt doar un om, deși mi-e greu s-o arăt. 

30 mai 2011

Țara mea

Cineva mi-a povestit ieri cum că e mai mișto într-o țară din America de Nord decât în țara din care provenea. Mi s-a întors stomacul pe dos auzind cum propaganda pe care acea minunată țară primitoare de mulți imigranți și-o face a fost înghițită pe nepregătite de conlocutoarea mea. Se consideră cetățean din acea țară, deși nici culoarea pielii, nici fizionomia n-o ajută. N-aș fi știut de unde e, dar aș fi jurat că nu din verdea țară.

Mi-a explicat că nu s-ar întoarce sub nici o formă acasă, căci ar câștiga doar 700 euro pe lună, tax free, iar acolo nu există drepturile omului și gender equity (așa cum, desigur, spunea ea, nici în țara mea). A făcut multe paralele între țara ei și țara mea. Am ascultat cu atenție, încercând să nu-mi ies din pepeni.

Despre țara ei eu aveam niște idei vagi (bine, recunosc, știam cam pe unde se află și că e o țară arabă).

Azi dimineață dau și eu un wiki search și mă șochez: cineva mi-a ținut toată seara teoria că e mai bine în Canada decât în Liban, care e, desigur, comparabil cu România (unde, apropo, după spusele aceleiași persoane, îi asuprim rău pe maghiari, care nu au dreptul nici măcar să învețe în limba lor).

27 mai 2011

Smart enough

I wish I be smarter when it comes to me and my life. But I’m not. Maybe it is easier to be alone… Who needs love, after all?

06 mai 2011

Ce învățăm noi de aici?


Astăzi am trăit o experiență stranie: după multe zile de lucru din greu, a venit ziua deadline-ului. Și tocmai când stabilisem că am terminat ce aveam de făcut, imprimasem totul și colegele se apucaseră să facă cele trei copii pe care viitorul client le cerea (vorbim de muuulte pagini) mi-am dat seama că greșisem ceva. Cu două ore înainte de ora finală, după care nu se mai putea face nimic, decid să schimb ce era greșit, dau un find and replace, corectat greșeala, gravă, care apărea de 54 de ori (era de strategie) și dau print. Fata care păzea imprimanta îmi spune că am printat exemplarul greșit. Așa era.

Am pus fruntea pe birou încercând să-mi adun mințile – nu-mi puteam aminti sub nici o formă unde salvasem varianta bună – am alungat ceața care cred că nu-mi permitea să-mi amintesc nici cum mă cheamă și l-am găsit. Am făcut modificarea, am dat print, apoi am continuat să potrivesc niște date dintr-un tabel. Migălos și complicat, de parcurs pe print tot textul ca să găsesc la ce se referea tabelul. Colega mea Anna, lângă mine, îmi susura la ureche „Liniștește-te, reușim!”, iar eu nu mă puteam gândi decât la faptul că într-o oră și 30 de minute închid ăștia la poștă și toată munca a fost degeaba (nu doar a mea, desigur, era o echipă implicată).

Când a început să-mi bată iar inima, mi-am dat seama că pot să fac tot ce-mi doresc, lipsește doar determinarea. Am zâmbit la mărul roșu lăsat de o colegă pe colțul biroului, în speranța că mă va ajuta să mă calmez (eram singura, la acea oră târzie care putea termina treaba). Când am terminat cu tabelul, m-am ridicat de la birou să le ajut pe fetele care făceau treaba fizică: legau propunerea cu spirală, o duceau la șeful cel mare să o semneze (din nou) pe fiecare pagină și o împachetau pentru trimitere. Au refuzat politicos ajutorul meu, căci, se pare, mâinile îmi tremurau foarte tare.

Am fost apoi cu ele la Correos, să o văd trimisă (mai aveam chiar un buffer de 50 minute...), am stat cu ele la taclale pe drumul de întoarcere, în autobuz am sunat-o pe Sim să-i povestesc pățania (greșisem, vai!, iar eu nu greșesc niciodată), și am ajuns acasă. De la stația de autobuz până la bloc, picioarele au opus rezistență, nu mai aveau chef să mă poarte, mă relaxasem. Dar cine mai stă să se uite, reușisem să termin ce trebuia terminat! De ce nu pot să fac asta și cu alte lucruri pe care – după standardele mele – trebuie să le fac?

02 mai 2011

10 luni cât o viață de om


Sunt înțeleaptă în seara asta. Dacă a meritat, voi vedea, dacă mai merită, știu sigur că nu. Uneori, simplul fapt de a-ți schimba culoare părului îți schimbă perspectiva. Și ăsta e un lucru bun. Au fost 10 (plus 12) luni minunate.